Marica Viorica despre Balul Fantomeloreseu premiat

“Balul fantomelor” , de Radu Paraschivescu, este un roman halucinant şi dureros de real, o parodie a lumii în care trăim, personajele sunt vii, pline de substanţă, amuzante prin absurdul sau grotescul lor, personajul principal Virgil Mihalcea, este un bărbat trecut de 40 de ani, profesor de istoria literaturii universale la un liceu bucureştean din anii nouăzeci, este plictisit, plafonat, fară orizont, robotizat în rutina zilnică, elevii râd de el cu impertinenţă, colegii îl tratează cu dispreţ, directorul şcolii conform părerii generale ar vrea să-l vadă plecat, are la activ patru divorţuri, asta nu înseamnă că nu este mare amator de femei. Aceasta stare ingrată de lucruri se schimbă brusc când în garsoniera şi în viaţa lui Mihalcea intră tumultos tânăra Carla Bracci, cu nurii ei de nimfă de periferie, de altfel, un exemplar superb… Din acel moment viaţa lui Mihalcea se schimba radical şi periculos, apare o faună pestriţă formată d
in mafioţi cu acoperire diplomatică, şmenari, dealeri de droguri, lichidatori, politişti corupţi. Totul se desfăşoară într-un tempo alert, cu răsturnări de situaţii, dar cel mai mult ador umorul şi ironia care însoţeşte firul acşiunii pe tot parcursul ei, lectira acestei cărţi are darul de a captiva şi a incita cititorul.

Irina Ene despre Never Let Me Go - Kazuo Ishiguroeseu premiat

Ce înseamnă până la urmă o carte bună şi cum arată oare o poveste frumoasă? Atunci când de la primul până la ultimul cuvânt nu te mai
înduri să o laşi din mână, când îţi doreşti să ţii timpul în loc şi să nu mai ajungi la capăt niciodată, când încerci să prelungeşti la nesfârşit gândurile pe care ţi le dă – atunci ştii că ai în mână o carte bună. Când nu mai auzi nimic în jur, când eşti doar tu şi povestea care ţi se aşterne în faţa ochilor si fiecare cuvânt pe care îl citeşti te face să tremuri – atunci ştii că e bine scrisă. Iar o poveste frumoasă nu are mereu un final fericit şi nu te face neapărat să te bucuri că “şi mâine e o zi”. O astfel de poveste poate foarte bine să te umple de lacrimi, dar să te facă să’ţi dai seama că în toată tristeţea aceasta există o frumuseţe inimaginabilă.
După toate standardele mele, “Never Let Me Go” este o carte incredibilă, Kazuo Ishiguro este unul din scriitorii mei de suflet, iar povestea este pe cât de tristă, pe atat de emoţionantă: Kathy începe să’şi amintească despre copilăria petrecută la internat, alături de Ruth şi Tommy, şi vorbeşte despre toate peripeţiile prin care trec împreună. Apoi continuă cu povestea adolescenţei lor şi, în ultima parte, cu viaţa de adult. O evoluţie firească a unor personaje frumos conturate, care devin uşor din copii inocenţi adulţi responsabili.
Ceea ce Ishiguro nu spune clar de la început este faptul că cele trei personaje – Kathy, Ruth şi Tommy – sunt de fapt clone şi că acţiunea se petrece într’o Anglie distopică, în care oamenii sunt clonaţi pentru transplantul de organe. Pe parcursul romanului începi să simţi că ceva e altfel şi că nu este vorba despre  nişte fiinţe ca noi toţi, trebuie doar să urmăreşti indiciile pe care Ishiguro le ascunde printre rânduri şi, până în momentul în care termenul “clonă” apare negru pe alb, ştii deja că despre asta este vorba. Dar ceea ce te uimeşte cel mai mult este faptul că aceste clone nu sunt deloc diferite de noi. Candoarea copilăriei, dragostea, speranţele şi visele, deziluziile, dorinţe împlinite sau care nu se vor împlini niciodată – toate acestea îi fac la fel de oameni ca şi pe noi. Şi ajungi să te ataşezi atât de mult de personaje, deşi de la bun început ştii că nici unul din ei nu va supravieţui în final, că viaţa unei clone se opreşte în momentul în care îşi va dona şi ultimul organ. Dar ţi se rupe sufletul când vezi că dragostea lor e imposibilă şi când ştii că suferinţa şi moartea nu îi ocolesc, deşi nu au nici o vină că s’au nascut martiri. Şi îţi spui că ai prefera să te lupţi cu boala până te va doborî decât să sacrifici nişte fiinţe inocente doar pentru ca tu să trăieşti. Şi cum ai putea face asta, cum ai mai putea să zâmbeşti şi să te bucuri de viaţă dacă ai şti că un om s’a sacrificat pentru tine? Ishiguro îţi dă peste cap toate convingerile şi te umple de gânduri care nu’ţi vor mai da pace mult timp după ce vei lăsa cartea din mână. E un roman care merită citit cu orice preţ pentru că te va schimba pentru totdeauna.

Vineri, 19 iunie 2009

Sfica Alexandra despre Vremea Minunilor - Catalin Dorian Florescueseu premiat

Da, ne-am saturat cu totii de carti cu si despre comunisti. Chiar si noi, generatia noua, ne-am saturat sa citim despre Marea Teroare pe care noi, din fericire , n-am trait-o. Norocul meu, deci, ca nu stiam despre ce e Vremea minunilor cand am dat peste ea, altfel as fi pierdut una din cele mai frumoase carti cu si despre copilarie, fie ea in comunism. Am privit deci, inca o data, reflexia comunismului, de asta data prin prisma unui copil, dar o reflexie atat de ironica si plina de compasiune in acelasi timp. Angoasa “oamenilor mari ” e privita in toata cruzimea ochilor de copil, care nu vad circumstantele atenuante, si nici motivele ce se ascund in spatele fiecarei decizii, ei nu vad decat duritatea adevarului. Mai mult decat faptele prezentate de autor, mi-a ramas in minte atmosfera cartii, singurul lucru care ma intereseaza, de fapt. Si ce e mai important e ca nu mi-a lasat un gust amar, a fost o carte despre copilarie, mai degraba decat una despre comunism, a fost manifes
tul unui scriitor care a vrut sa-i fie recunoscuta copilaria, universul magic pe care l-a trait datorita comunismului, si nu in ciuda lui. Repeziciunea cu care se succed intamplarile este pentru protagonist naucitoare, intr-un moment se uita prin crapatura usii la parintii si prietenii parintilor, care urmareau un film italian “interzis”, si in minutul urmator isi traieste propria poveste de dragoste cu o italianca mai mare decat el cu cativa anisori. As reciti Vremea minunilor oricand, fara teama ca m-as plictisi, chiar si numai pentru atmosfera calda pe care o descrie, lipsita de orice resentiment.

Nicolaescu Andreea-Laura despre Fata cu cercel de perla - Tracy Chevaliereseu premiat

“Fata cu cercel de perla” de Tracy Chevalier este un roman care prinde cititorul in mrejele paginilor inainte ca acesta sa isi dea seama. Romanul urmareste experientele care ii vor schimba viata tacutei Griet, experiente ce se petrec pe parcursul a doi ani, timp in care aceasta este menajera in casa marelui pictor Johannes Vermeer. Este greu sa nu iti placa aceasta protagonista obedienta si priceputa, care se lupta cu dorinte universale, precum dragostea si evadarea din saracie. Griet nu isi mai gaseste locul in familia ei, iar in casa pictorului este un strain, devenind astfel o paria.
Aceasta carte este scrisa cu aceeasi grija cu care Griet ingrijeste studioul lui Vermeer. Desi Griet este tacuta si supusa, cititorul poate vedea cat de plin este sufletul ei, pe masura ce emotiile ii sunt transpuse pe fiecare pagina. Cititorul are o imagine destul de clara si in ceea ce il priveste pe Johannes Vermeer.
Am ales aceasta carte, deoarece este o poarta catre lumea visului. Odata intrat pe aceasta poarta, esti liber sa iti imaginezi cum era lumea atunci. Chiar daca autoarea picteaza in detaliu acea lume, ii lasa loc si cititorului sa o retuseze si chiar sa o completeze dupa placul sau. Mai mult, am ales aceasta carte deoarece este o carte despre dragoste, despre adulatie, despre depasirea conditiei, despre supunere, toate acestea regasindu-se si azi printre noi toti.“Fata cu cercel de perla” este cartea care ma inspira in fiecare zi.

Marica Viorica despre Coada

Cartea lui Dragoş Voicu, „Coada” este o lectura agreabilă şi nimic mai mult, nu te umple de sublim, dar nici de ridicol, …totuşi cred cu tărie că marea majoritate a oamenilor din România, undeva la 90% (cu excepţia unor criptocomunişti retrograzi), sunt sătui de comunism, de cărţile (filmele) despre comunism, saturaţia este maximă, am trăit toate ororile, toate neajunsurile, toată alienarea, toate frustările acelor vremuri paranoice care ne-au sufocat dezvoltarea mentală, socială, culturală, etc., ne-a ajuns!
Paradoxal acum se văd „roadele” epocii de aur, cu excepţia generaţiei născute după 1989, care are sau nu alte repere, alte realităţi, alte sechele, acesta ar putea fi publicul ţintă căruia i se adresează cartea, tinerii până în 25 de ani care ar cumpăra cartea, poate din curiozitate şi străinii, occidentalii, ei sunt cei care apreciază acest gen de povestiri, le găsesc spectaculoase, culmea ironiei!
Ce poate fi spectaculos în alienarea unui popor?!
Tinerii născuţi după „revoluţie” întreabă miraţi, şi era atăt de rău, fără lumină, căldură, mâncare, cu cenzură draconică, frică, teroare şi securişti, reacţia lor la aceste poveşti de pe vremea comunismului: era cool!
Deşi autorul prezintă toate astea cu seninătate, cu detaşare, cu umor, realitatea dureroasă s-a produs, suntem un popor alienat, marcat decisiv de comunism, chiar dacă avem puterea să glumim, numai uitarea instalată prin trecerea timpului va acoperi toate tarele ereditare.

Alina Tomi despre Sexul Ciresilor - Jeanette Wintersoneseu premiat

SEXUL CIRESILOR

Am avut sansa sa citesc “Sexing the Cherry” in urma cu sase ani, cand inca nu stiam cat de fascinata voi deveni de scriitoarea britanica Jeanette Winterson.
Romanul, tradus recent de editura Humanitas si catalogat de New York Times Book Review drept “o carte ca un fruct exotic: socanta, misterioasa si plina de savoare” ne spune povestea Femeii cu Caini si a lui Jordan, baiatul cu nume de rau.
Universul din care ei fac parte – Londra secolului XVII -  devine un univers in care limita e stabilita de imaginatie iar calatoriile devin magice atunci cand ele se intampla in mintea noastra. Jordan, un visator, pleaca in cautarea dragostei si a adevarului: “Eu am pornit si am descoperit ca nici macar cea mai simpla calatorie a mintii nu are capat. Imediat ce pornesc, se arata inca o suta de cai alternative. Aleg una si n-apuc sa-ncep, ca mai apar o suta.”, ca in final sa se descopere pe sine insusi pentru ca “viitorul, prezentul si trecutul nu exista decat in mintea noastra’. Jocul cu timpul si revederea personajelor in Londra anilor ’90, spre finalul cartii, nu sunt decat subscrieri la cele spuse de Jordan (si la temele recurente ale scriitoarei, a se vedea “The Stone Gods”).
Femeia cu Caini, personaj nu doar fabulos ci si tandru, ne aduce aminte de personajele grotesti ale lui Rablais.
Dincolo de realismul magic ce caracterizeaza cartile scrise de Winterson in anii ’80 (“Pasiunea” se numara printre acestea), o tema ce apare constant in scrierile sale este aceea a vietii secrete, ce se intampla dincolo de privirile celorlati, reali sau imaginari.
“Oare toti traim astfel? Doua vieti, viata exterioara ideala si viata interioara inchipuita, unde ne pastram secretele?”
“Sexul ciresilor” e un roman ce are puterea de a ne transpune intr-un univers de basm, un basm pentru adulti, in care intoarcerea acasa inseamna regasirea de sine.

Joi, 18 iunie 2009

Mihaela Buibas despre Viata secreta a albinelor - Sue Monk Kiddeseu premiat

“Viata secreta a albinelor” scrisa de Sue Monk Kidd este un roman impresionant nu atat din punctul de vedere al actiunii ci al personajelor.
Povestea se desfasoara intr-un ritm destul de lent si are un fir narativ simplu, actiunea petrecandu-se in anii ‘60.
Romanul prezinta povestea lui Lily Owens, o adolescenta de 14 ani a carei existenta a fost puternic marcata de moartea mamei sale. Fata se hotaraste sa lase trecutul in urma si alege libertatea, evadand alaturi de doica sa, negresa Rosaleen, in Tiburon,un mic orasel care adaposteste trecutul mamei sale. Cele doua ajung in casa unor surori excentrice unde vor primi niste lectii de viata.
Una dintre cele doua surori, May, este un personaj cu adevarat remarcabil. Parca actiunea se desfasoara brusc intr-un mod diferit atunci cand ea este pomenita, e imposibil sa nu o indragesti. Fata de alte personaje, May are aceasta frumusete interioara.
Asadar, motivul pentru care am ales aceasta carte este chiar unul dintre personaje: May. O carte amuzanta, plina de duiosenie si care iti lasa in suflet o usoara nostalgie, o carte pe care o recomand tuturor indiferent de varsta. Un roman aproape perfect, datorita unui personaj perfect.

Diana-Maria Lungu despre The Secret - Rhonda Byrneeseu premiat

Prin negura durerilor cotidiene si a nefericirii am intrezarit aceasta carte . O carte care iti dezvalutie o alta ,,cale ” de-a trai . Iti inspira o modalitate de-a fii fericit .
Te intrebi uneori daca ti se cuvine sa poti sa zambesti , sa iubesti , sa traiesti , cand tot ceea ce vezi in jur deplange viata grea . Dar tocmai aceste plangeri atrag un rau si mai mare . In schimb , optimismul , dragostea de tine , echilibrul interior sunt cele care atrag , ca ,,un magnet ” cele bune care ti se cuvin .
Secretul este colosal , a fost asa de aproape , dar totusi atat de departe de realizat . El exista totusi , si numai cei care stiu sa il foloseasca obtin ceea ce viseaza fie ca este vorba despre bogatie, dragoste , implinire, cariera , etc .
Este uimitor ….si interesant , dar functioneaza . Este o capacitate a mintii noastre ingrozitor de frumoasa !
Deci , te-am instigat sa citesti cartea ?

Cristina Petrovici despre Zgomotul si furia - William Faulknereseu premiat

De ce?
Pentru ca e minunata.

Zgomotul si furia spune povestea familiei Compson: 4 frati, o mama ipohondra si egocentrista si un tata alcoolic.

Nimic surprinzator pana aici. Gresit. Pentru ca “Zgmotoul si furia” surprinde inca din primele randuri. Impartita in 4 capitole, fiecare sub amprenta unei alte voci, cartea e o adevarata provocare pentru cititor mai ales datorita stilului narativ.
Faulkner alege sa debuteze cu naratorul-bolnav mintal, cel mai mic dintre frati, un copil la 33 de ani, poate cel mai sensibil si mai emotionant personaj. Incapabil sa vorbeasca, suferind de idiotie, Benjy este redus la instinctualitate. Singura care ii ofera afectiune si in jurul careia el graviteaza este sora sa, Caddy. Este cel care ii percepe in profunzime gesturile, mirosul, starea de spirit, simtind in ele dureros schimbarile din viata ei si greselile ce o vor indeparta, lasandu-l sa tanjeasca si provocand un gol imposibil de umplut.
Evenimentele sunt reluate in capitolele 2-3 din perspectiva fratilor sai: Quentin - cel mai inteligent dintre ei, obsedat de vechile idealuri de onoare, respectiv Jason - favoritul mamei, insensibil, santajist, neiertator. Primul incearca din tot posibilul sa-si protejeze sora, mergand pana la ideea de a-si asuma incestul si ajungand in cele din urma sa se sinucida in primul sau an la Harvard, in timp ce pentru al doilea Caddy inseamna pierderea unei slujbe bune si, deci, motivul pentru care ramane blocat alaturi de mama sa, fratele retardat, nepoata ilegitima si o familie de servitori negri pe care trebuie sa ii intretina.
Ultimul capitol este pus sub amprenta unui narator la persoana a treia, prezentand declinul si sfarsitul Compsonilor si, odata cu ei, apusul valorilor traditionale din Sud. Singurii care scapa sunt negrii, pe care prabusirea morala a familiei nu i-a atins („Ei au dainuit.”).

Incrucisarea gandurilor si amintirilor cu fapte din prezent, alaturi de lipsa cronologiei pot aduce confuzia unui cititor neatent. Dar un cititor neatent este ultimul care ar trebui sa puna mana pe aceasta carte. Pentru ca necesita incordare, efort si mai ales rabdare, pana cand elementele incep sa se adune si sa se puna usor cap la cap. Asta nu se intampla insa decat la final, cand ceata se ridica si lucrurile se clarfica, fiecare personaj isi gaseste locul si cartea se reveleaza. Dar merita cu siguranta tot efortul.

Indicatiile de lectura sunt numeroase: s-au scris nesfarsite carti, eseuri si explicatii. Dar cea mai mare parte din farmec consta in insasi descoperirea monumentalei opere: treptat, la prima lectura, si apoi nesfarsit imbogatita la fiecare recitire. Pentru ca e o carte care se reciteste cu siguranta: e cartea de care te indragostesti.

Cel mai mare salon de carte din Bucureşti îşi  va deschide porţile pentru iubitorii de carte, cititori şi expozanţi în perioada 17-21 iunie, în cadrul Complexului Expoziţional Romexpo, în pavilioanele 13, 14, 15, 16 şi 17.

Partener deja tradiţional al BookFest, Vodafone susţine şi în acest an salonul cărţii din Bucureşti.

Dacă iţi doreşti să te întâlneşti cu scriitori cunoscuţi, să participi la dezbateri deschise pe teme de actualitate şi să iei parte la lansările celor mai recente şi apreciate volume, nu ezita să faci o vizită la BookFest 2009, prezentat de Vodafone.

Salonul de Carte se va desfăşura începând de miercuri, 17 iunie, până duminică, 21 iunie, inclusiv, iar programul de vizitare este:

• miercuri, 17 iunie - între orele 10:00 şi 20:00
• joi, 18 iunie – între orele 10:00 şi 20:00
• vineri, 19 iunie - între orele 10:00 şi 22:00
• sâmbătă, 20 iunie - între 10:00 şi 20:00
• duminică 21 iunie - între orele 10:00 şi 18:00.

Mai multe informaţii gasiţi pe www.bookfest.ro.

Diana Cercel despre Străini:recenzie premiată

Cartea lui Taichi Yamada vorbeşte despre singuratate,angoasă, declin, abandonare, şi te cuprinde neaşteptat de repede într-o atmosferă bizară, palpitantă, misterioasă. Povestea realist-magică este spusă din perspectiva personajului masculin principal, Hideo Harada, al cărui gânduri intime ne dezvăluie o incitantă tensiune, o pendulare între real şi imaginar, repere ale căror hotare se şterg odată ce Hideo se întâlneşte cu o persoană izbitor de asemănătoare cu tatăl său, mort când Hideo avea doar 12 ani. Deşi este un scenarist care reuşeşte în carieră, pe plan personal Hideo trăieşte o exasperantă stare de singurătate, fiind divorţat de soţia sa şi distant faţă de fiul său, adâncindu-se într-un conformism dezolant, într-o stare de amorţeală. Singura persoană de care Hideo de simte apropiat e vecina sa, Kei, care va fi şi figura centrală spre sfârşitul romanului.
Odată cu întâlnirea neprevăzută cu cel ce pare a fi tatăl său, întregul univers al lui Hideo este dislocat, nu mai este sigur de nimic, e tulburat psihic şi fizic. Rememorând amintiri din copilărie, când a suferit de pe urma dispariţiei părinţilor, Hideo intră în legătură cu un cuplu obişnuit în aparenţă, dar care îi trezeşte imaginea identică a părinţilor săi. Cei doi îl invită să le facă vizite, şi se comportă deosebit de amabil şi normal (beau împreună, joacă cărţi ).
Ceea ce mi-a plăcut la roman este aerul supranatural, conturat în mod discret, natural, misterul este subtil. Pe parcursul lecturii nu ai cum să nu îţi pui nenumărate întrebări, să nu te pui în pielea lui Hideo. Străinii nu este aşadar doar o altă poveste cu fantome, ci angajează cititorul la un nivel mai înalt, plin de elemente simbolice. Răspunsurile nu sunt facile, romanul scoţând în evidenţă din punctual meu de vedere înstrăinarea omului modern, barierele pe care fiecare şi le construieşte în relaţiile cu ceilalţi.

Irina Mihaela Ciortan despre Flux. Psihologia fericirii :

Fericirea şi mai ales dobândirea acesteia a fost, este şi va fi un subiect mult vehiculat în rândul omenirii. Dat fiind efectul fericirii, magnetismul pe care il degajă această stare şi întreg arsenalul de acţiuni pe care oamenii le duc la bun sfârşit, uneori lipsiţi de scrupule şi încălcând principii etice, în speranţa că işi vor îndeplini scopul ultim de a fi fericiţi, specialiştii în studierea reacţiilor umane (psihologii, antropologii, sociologii) au considerat, de-a lungul timpului, goana după fericire a fi o sursă infailibilă de extragere a unor trăsături definitorii, valabile pentru intreaga specie umană. Astfel, volumul de scrieri referitoare la acest subiect a căpătat proporţii din ce în ce mai mari, diferiţii autori crezând poate că această stare manipulatoare de comportamente umane, fericirea, va fi înduplecată de numărul mare de bucătari ce vor să îi afle reţeta într-o manieră cât mai iterativă şi posibil de apli
cat de către oricine. Dar majoritatea acestor reţete oferă o satisfacţie pe termen scurt, dovedindu-se ineficiente pe termen lung.

Psihologul şi scriitorul american, de origine maghiară, Mihaly Csikszentmihaly vine cu o nouă teorie pentru dobândirea fericirii, teorie care lasă deoparte bogăţia, luxul şi faima şi aduce în prim-plan armonia interioară realizabilă prin cultivarea extragerii mulţumirii din existenţa cotidiană, din rutină. În cartea “Flux. Psihologia fericirii”, luxul aducător de fericire se transformă în flux.

Mihaly Csikszentmihaly pledează pentru o altfel de percepţie a fericirii ce nu trebuie privită ca un scop, ca pe un platou de bunătăţi primit după ce am desăvârşit o serie de activităţi (de cele mai multe ori îndeplinite numai de dragul unei viitoare posibile fericirii, nesimţind fericirea în timp ce le exersăm, întrucât o aşteptăm a posteriori), ci ca o caracteristică a clipei prezente, lăsând bunătăţile să se asimileze treptat. In acest fel vom vedea că fericirea se obţine gradual şi că nu ar trebui să reprezinte o finalitate proiectată în viitorul îndepărtat, cu o condiţionare extrinsecă.

In cazul din urmă, fericirea apare temporar şi apoi dispare lăsând un vid adâncit, putând fi adaptată unei scheme de genul flux-reflux. In schimb, în primul caz, se creează o inlănţuire de stări de fericire, de “experienţe optimale” în limbajul specializat al autorului, această înlănţuire având ca apanaj continuitatea, generând un flux neurmat de reflux.

Mihaly Csikszentmihaly pune o mare parte din descoperirile sale pe seama cercetărilor pentru care s-a folosit o metoda de măsurare a calitatii experienţei subiective, numită Experience Sampling Method (Metoda de eşantionare a experienţei subiective). Astfel, cartea are un suport informaţional verosimil, construit atât din prezentarea rezultatelor experimentului aplicat la categorii de oameni de vârste, naţionalităţi, ocupaţii şi interese diferite, cât şi din exemple ale autorului din propria experienţă sau cultură.

Miza textului este aceea de a înlocui concepţia desuetă conform căreia fericirea este o marfă pe care o primim în schimbul banilor şi a autoflagelării prin săvârşirea unor munci în care nu depunem pasiune ci doar un sentiment de obligaţie. Autorul demonstrează că fericirea are ca determinant propria noastră conştiinţă, fiind un produs al autocontrolului, al investirii energiei psihice într-un mod corespunzător, al dominării haosului. Fericirea devine, aşadar, sinonim pentru un echilibru interior provenit din alt echilibru interior.

Elena Cristina Udrea despre Cele patru fugi ale lui Manuel:

Romanul este structurat în patru capitole, după anotimpuri şi încercările de a evada ale lui Manuel: în Elveţia, Finlanda, Suedia şi Germani si se intinde pe parcursul unui an.

Autorul incearca sa ne arata comunismul in Cuba prin ochi tanarului Manuel Desdin. Acesta este student la Institutul de Fizică a Temperaturilor Joase din Harkov, Ucraina, primeste o veste cutremuratoare, trebuie sa se intoarca in Cuba, mai degraba fortat de comunism. Autorul incearca sa arate maturizarea unui copil al comunismului.

Naivitatea lui Manuel este pe alocuri comică, dar de cele mai multe ori tragică: deşi nu recunoaşte, încă masiv influenţat de propaganda comunistă, Manuel urmăreşte doar idealul abstract al unei iubiri imposibile. Existenţa lui nu pare a fi deloc ancorată în realitate, iar prima fugă se identifică şi cu prima lovitură care începe să-l readucă la realitate.

Pe tot parcursul romanului aflam despre respingerea celor ce reuşeau să treacă clandestin graniţa şi deportarea lor politicoasă înapoi în iadul din care încercau să se salveze reprezintă dovada năucitoare a lipsei reale de sprijin a celor ce îşi făceau curaj să se elibereze de un sistem putred.Adăpostul final al lui Manuel nu este totuşi unul întâmplător. Pe de o parte ilustrează încheierea unui ciclu, de la fuga de atrocităţile nazismului la fuga de încarcerarea comunistă.Pe de altă parte, căderea Cortinei de fier şi starea de confuzie şi haos din Europa, păstrează simbolistica, la scară mai mare, a dărâmării zidului Berlinului.

Scrie o recenzie! Poţi câstiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeşte mai mult” şi un ceas Vodafone România.
« înapoi

Straini.
Straini si singuri.
Iata liantul personajelor pe care ni le infatiseaza - in caldura aerului oriental - Taichi Yamada.

Povestea lui Hideo Harada, scenaristul de aproape 50 de ani este urmarita de singuratate - voita sau spontana - si ne infatiseaza un melange savuros de adevar si irealitate, de tandrete si egoism, de dorinta si dezamagire.

Paginile curg usor si ne introduc in orientul trairilor proaspat divortatului sot, al proaspat posesorului de statut de tata neinteresant si de scenarist de (vag) succes, dezvaluindu-ne o poveste aparent ireala.

El, Hideo, isi descopera dupa trei decenii, parintii morti pe care ia pierdut la numai 12 ani.

Fascinatia regasirii parintilor si exatazul trairilor ii deschide si poarta sufletului, prag pe care i-l trece mai tanara lui vecina Kei.

Hideo - beatitudine si tragism - este creionat de o asemenea maniera incat nu numai ca ne fascineaza si tachineaza de-a lungul povestii ci si inca mult timp dupa ce cartea si-a regasit locul in biblioteca. Si astfel ramanem si noi, straini si singuri.

Viorica Marica Hagianu despre Caligraful lui Voltaire:

Caligraful lui Voltaire este un roman captivant, straniu, întunecat, dacă ar trebui să aleg din paleta cromatică, l-aş creiona alb-negru. Autorul Pablo de Santis propune o serie de secvenţe, de acţiuni care se succed asemenea benzilor desenate, cu femei robot foarte frumoase, criminali profesionişti, călugări iezuiţi şi dominicani care se luptă pentru putere, un spânzurat făcător de minuni, mesaje secrete care conţin informaţii pentru fabricarea roboţilor umanoizi, înşiruire de enigme care presupun inteligenţă şi creativitate pentru a fi dezlegate. Întreaga încrengătură de întâmplări este plasată în spectaculosul Secol al Luminilor când era la modă contradicţia dintre progresul ştiinţific, tehnic pe de o parte şi misticismul fanatic şi religios pe de alta. Voltaire este doar un pretext pentru autor de a plasa povestea fantastică în secolul al XVIII-lea. Caligraful Delessius este un magician, un păstrător de secrete, al unor cuvint
e tainice care devin invizibile o dată transcrise pe hârtie şi a unor cerneluri fosforescente şi otravitoare, un sfârşit însângerat. Atmosfera apăsătoare plină de mister, obsesia caligrafului Delessius, mă duc cu gândul în mod reflex la asemănarea acestui roman cu “Numele trandafirului” al lui Umberto Eco precum şi cu “Parfumul” al lui Patrick Suskind.

Andrei Dragos Ghita despre Bazar-bizar:

Cartea de sub aceasta foaie a fost scrisa cu migala pentru ca privitorii de pagini sa o devoreze repede, sa rada in sughituri si ,eventual, sa uite la ce statie de metrou trebuie sa coboare de focul tabloului vreunei sosii de dictator care face exces de zel sau gratie unei gagicute de pagina 5 care l-a fumat pe marquez ca pe o havana (en espanol).

Radu Paraschivescu isi deschide galeria cu o intruziune in lumea multinationalelor de succes care s-au implantat pe cheiul dambovitean cu arme si bagaje (si mai ales cu romgleza lor de tot “wood”-ul), pentru ca tanarul key account manager care ar putea citi cartea sa aiba sansa de a empatiza cu self awareness-ul si atitudinea proactia a Haseremeului (pentru neinitiati Human Resources Manager), care jongleaza abil printre briefinguri, brainsotminguri, follow-up-uri, forecast-uri, staff meeting-uri, conference room-uri, expense reporturi si alte nise lingvistice pe care care Kafka probabil ca se rasuceste de ciuda ca nu le-a folosit in Castelul sau celebru.

A doua fantezie este o comedie erotico-intelectualista alimentata de o baba arghirofila si nostalgica (ca toate babele, ce mai!) si de chiriasa ei, o studenta la litere plictisita de o relatie telefonata cu dragutul ei din locul de origine, care decid sa puna bazele unei case de toleranta onorabile intr-un bloc respectabil. Numai ca bordelul e unul cu staif, fete numai una s’una alese pe spranceana, cu toatele toba de carte (pentru dansele Jean-Paul Sartre chiar nu e cantaretul ala francez…aaa….); unde mai pui ca au si nume de poame parguite care se poarta in consecinta (Peach, Plum, Apricot, Strawberry si cosul e plin). Asadar, aviz asistentilor universitari si tinerilor arhitecti.

Dl Murany este un scriitor cam ratat care face pasiuni de varsta mijlocie pentru o pustoaica vecina. Incearca sa-si dreaga pana de inspiratie literara cu doze de alcoolice; vazand ca nu reuseste sa-si imbune muza nu ii mai ramane decat sa isi regizeze o iesire din scena in stil Jim Morrison sau Jimi Hendrix, regretand imens totusi ca ca nu se va mai putea vedea lafaindu-se in consideratia postuma a detractorilor sai antumi.

Povestea simpozionului Turism fara frontiere cu participare internationala e un fel de Mumia revine in varianta romaneasca. In locul marelui preot Imhotep il gasim pe Tov. Secretar General al Partidului Comunist Roman, readus la viata de un Micky Spaga organizator de evenimente cu obraz subtire si punga groasa. Horror domniile voastre, nu alta!

Turnul Babel e-n troleu. E anul 2000 si sporovaiala pitigaiata a babelor despre cum mai fura aia din piata sau despre vremurile cand Brasovul se chema Stalin e bruiata de un Proces ad-hoc al etapei instrumentat de vocile de magarusi ale ciutanilor parcati pe locurile pentru femei gravide, invalizi si copii mici ; din cand in cand se aude un suav Fato! In zgomot de baloane de guma sparte la misto in timp ce doi intelectuali rataciti comenteaza articlolele din Dilema si aparitiile lui Patapievici de la tv. Va suna cunoscut, nu-i asa?

Areopagul natang al sefilor de galerie din Divizia A de fotbal convocat de tartorul Dinu Stanomir (stiti voi cine!) cu ocazia unui meci al echipei nationale va starni curiozitati printre microbisti (oare cine o fi de fapt Stan Bostan sau Dingo Bingo?) si hohote de ras printre neinitiati.

Oare cati dintre barbatii Romaniei, atat de cheliosi uneori si cu burtica de obicei nu au avut macar o data fantezii sexuale cu una bambola autentica precum Monica Bellucci?
Stimati domni, Radu paraschivescu la voi s-a gandit cand a scris O luna plina.

“Cu prilejul vizitei la Bucuresti a Presedintelui Statelor Unite, George W. Bush, au fost luate masuri de securitate fara precedent in Romania.” ne anunta de la pupitrul ei din Pache coana Esca. Autorul tese un scenariu fericit pe aceasta tema savuroasa, avand ca fel principal un grup de aurolaci claustrati sub capacele sudate la porunca Secret Service, cu garnitura comica de trupeti romanasi descumpaniti ce precizia de peste ocean. Pentru ca romanul si americanul sa mearga “sold langa sold”,sub spectrul curcubeului good-fortune este bineinteles nevoie de o desfasurare considerabila de forte si de atitudine.

O greseala de tipar il face pe batranul ziarist sa-si astepte confratele intr-un restaurant de top-class din Capitala. Un loc ideal pentru o radiografie in roz-gri a moravurilor societatii romanesti si modul in care mass-media noastra opaca formeaza mai mult decat reflecta opinii, curente si mentalitati.

Vizita lunara la frizer poate deveni un cosmar lung cat o telenovela vorbita in spaniola, presarata cu adnotari docte si clarificatoare din partea doamnelor in halate albe care-si varsa lacrimile lor amare si sangele din urechiusele neastamparate ale clientilor preapletosi. (Ce sa-ti fac nene daca te tot foiesti!)

Din momentul in care vazuse pe masa lui lista aceea cu nume, dl. Lent-colonel Lilian Chisleag, commandant al UM00… a realizat ca viata in unitatea militara pe care o conducea nu va mai fi niciodata la fel ca inainte. Radu Paraschivescu evoca figuri cunoscute din timpul satisfacerii stagiului militar si compune o povestire spumoasa pe seama sergentului-majur ajuns colonel care devine debusolat atunci cand are proximitatea sa o lista de tomuri ce urmau sa fie aduse la biblioteca unitatii.

Cartea lui R.P. este o carte-oglinda, care vine sa ne raporteze voios paiele din ochii altora si barnele din ochii nostri. Oamenii noi si vechi care vor gasi timp pentru a citi prezenta comedie in 11 acte( intre doua jurnale de stiri si/sau doua emisiuni senzationale de pe posturile tv) vor avea surpriza mai mult sau mai putin placuta de a se regasi atat pe ei cat si pe cei de langa ei in paginile acestei adevarate culegeri de folclor postdecembrist.

Nicolescu la Despre Dumnezeu şi om:

Ultimii ani ai vietii il gasesc pe Tolstoi la mosia de la lasnaia Poliana, traind ca un mujic. Lasase in urma societatea mondena persburgheza, onorurile, ba chiar si propriul destin literar. Devine un fel de patriarh non-conformist, in raspar cu autoritatile laice si cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credinta in care putini il puteau urma. Gasise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la lasnaia Poliana, in singuratate, sta de vorba cu sine despre Dumnezeu si oameni, iar jurnalul, care l-a insotit permanent, e spatiul unde pune intrebari infinite, unde cauta sa inteleaga si sa se exprime altfel decat o facuse in romane.Cenzurate in editiile anterioare ale jurnalului - puterea sovietica putea accepta ’stilul’ lui de mujic, dar nu si spiritul care se impotrivea oricarei revolutii -, aceste meditatii apar acum pentru prima data in traducere romaneasca, la putin timp dupa publicarea lor in Rusia.

Gheorghe Amăriuţei despre Poveşti corecte politic de adormit copiii:

Amăriuţei Gheorghe despre Poveşti corecte politic de adormit copiii

M-am întâlnit cu cartea aceasta datorită titlului ei. Alăturarea dintre ingenuitatea copilăriei şi corectitudinea politică este o glumă despre enormitatea absurdului cotidian: până şi puştanii care ar trebui să se bucure la sosirea lui Moş Crăciun au devenit, în loc de copii, pre-bărbaţi şi pre-femei, respectiv pre-adulţi corecţi politic. O lectură a textelor de pe ultima coperta a confirmat ceea ce titlul sugerează atât de bine: “râzi scuturat de un fior incomod”.

Umor negru, inspirat din nemijlocita realitate, cartea constituie o demonstraţie prin reducere la absurd a găunoşeniei conceptelor corectitudinii politice. Reducerea la absurd este dată de plasarea tuturor locurilor comune şi a clişeelor corectitudinii politice în decorul inocent al copilăriei. Un fior suplimentar: dacă noi, adulţii, avem un termen de comparaţie în gândirea liberă de până acum câteva decenii, copiii care vor asculta aceste poveşti nu le vor mai sesiza umorul.

Pe firul poveştilor pe care le ştiam din buni-străbuni autorul a agăţat podoabele societăţii contemporane: perifraze care şi-au pierdut raţiunea artistică deoarece şi-au găsit între timp una ideologică, şi anume lipsa oricărei diferenţe, ultima Thule a corectului politic (pardon, a persoanei corectă-politic, fără discriminări de gen!); şi personaje de imediată actualitate, de la antreprenorul lacom la avocaţii şi mai lacomi, meniţi a înlocui vechii şi demodaţii şoricei. Iar dogma corectitudinii va transcede simpla sensibilitate de a nu ofensa nici măcar pe şobolanii agresivi, şi va suna direct a egalitarism pur şi demagog, aşa cum l-am cunoscut în anii comunismului şi cum îl mai putem auzi pe la întrunirile sindicale.

Carte pentru adulţi, ar trebui să fie apreciată şi pe plaiurile autohtone, unde orice tristă realitate este luată prompt în balon. Autorul ei cam face haz de necaz, dar noi din fericire ne întâlnim cu corectitudinea politică doar în spaţiul lecturii, imunizaţi de o doză bună de umor.

Irina Mihaela Ciortan despre Cele patru fugi ale lui Manuel:recenzie premiată

Ce este viitorul? Un copil ar spune că este siguranţa jocului de mâine, a plimbării în parcul însorit şi a mângâierii materne. Pentru un bătrân, viitorul are certitudinea dulce a amintirilor si cea resemnată a sfârşitului. Dar ce înseamnă viitorul pentru tânărul Manuel Desdin, protagonistul romanului “Cele patru fugi ale lui Manuel” scris de Jesus Diaz?

Manuel are un trecut in Cuba, un prezent ca student la Institutul de Fizică a Temperaturilor Joase din Harkov, Ucraina şi un viitor proptit în visul de a deveni un fizician renumit pentru descoperirea unui algoritm ce urma să aibă un impact deosebit în domeniul ştiinţelor. Pendulând între dragostea pentru fizică şi cea pentru boliviana Erika Fesse care l-a părăsit, lăsându-l cu inima frântă, protagonistul primeşte o lovitură imprevizibilă. Devine victimă a sistemului politic sovietic dominat de haos şi a invidiei colegilor săi compatrioţi, fiind obligat să devină un fugar dezorientat şi clandestin în Occident, pentru a nu trebui să renunţe definitiv la planurile sale profesionale.

Aşa începe derularea acţiunii divizată în cele patru fugi corespunzătoare celor patru anotimpuri, din vara anului 1991 până în primavara anului 1992. Fugile lui Manuel au cadenţa temerii şi emoţiilor acestuia de a fi prins de autorităţi suprapusă cu ritmul sacadat al trenurilor cu destinaţie occidentală.

Autorul oferă trenului valenţe multiple, folosindu-l ca principal mijloc de transport al cititorului în gândurile personajului. Astfel, atât protagonistul, cât şi cititorul devin subiecţii unei călătorii a cărei tensiune se află în crescendo. Apoi, Jesus Diaz construieşte un artificiu lingvistic şi botează trenurile cu numele unor personalităţi remarcabile pentru cultura diferitelor ţări din itinerarul lui Manuel. În acest mod este redată o anumită cursivitate a naraţiunii, evitând o eventuală confuzie a cititorilor cu privire la abundenţa de locuri. Mai mult decât atât, prin faptul că un student eminent se indepărtează tot mai mult de vocaţia lui de viitor fizician într-un tren cu numele de Anton Cehov sau Nicolaus Copernicus, este extinsă la proporţii universale drama individuală a cubanezului care dacă ar fi fost lăsat să-şi continue studiile, ar fi devenit un fizician faimos.

Deşi titlul indică numai patru fugi, romanul lui Diaz expune lectorului şi alte fugi, însă de ordin spiritual. În prim-plan este creionată fuga accelerată spre maturizare a personajului, realizând cât de naive şi insignifiante sunt faţă de experienţele ulterioare frământările sale pentru Erika Fesse, din vremea studenţiei la Harkov. De asemenea, se conturează fuga spre rădăcinile ancestrale. Refuzat în Elveţia, Finlanda şi Suedia, Manuel işi găseşte un adăpost in Germania, de unde cu mulţi ani înainte, bunicii lui fugiseră de nazism. Referitor la politică, cititorul asistă la fuga Rusiei de fosta Uniune Sovietică, la destrămarea comunismului.

Ceea ce este surprinzător în acest roman dinamic este un amănunt ce rămâne static până la ultima filă: iubirea sinceră a lui Manuel faţă de Cuba, în ciuda faptului că patria sa a fost cea care l-a trădat şi l-a împiedicat să-şi urmeze visul: “[...] şi-a adus aminte de anii petrecuţi [...] în inaccesibila Cubă, unde fusese fericit, învăţând să mulgă, să taie lemne şi să adune banane cu bunicul.”.

Am citit acest roman scris de un autor cubanez cu aceeaşi emoţie cu care un pasionat al tutunului ar savura un trabuc de provenienţă cubaneză. Am fumat până la dependenţă drama cu final optimist a lui Manuel, apetenţa lui pentru fizică mi-a aprins apetenţa pentru metafizică şi am înţeles că speranţa este ştafeta care ne încurajează să avansăm atunci când viaţa este o fugă, iar noi simţim că cedăm.

Elena Cristina Udrea despre Străini:

Subiectul cartii Strainii este destul de interesant, poate pt ca ma identific mult cu personajul..in aceasta domina singuratate.

In anii ‘80, in Tokyo, il intalnim pe Hideo Harada, scenarist de succes, dar mai putin norocos pe plan sentimental. Acesta isi pierde atat sotia , cat si fiul ; sotia il paraseste pentru cel mai bun prieten, iar fiul pentru compania mamei sale. Intr-una din zile, Hideo se decide sa faca o plimbare pe strazile cartierului copilariei sale. Intr-o sala de spectacole, intalneste un barbat care pare a fi tatal sau, mort in urma cu treizeci de ani intr-un accident. Din acest moment, supranaturalul preia comanda. Parintii morti ai lui Hideo se uita la baseball si se entuziasmeaza la jocuri de carti in compania fiului lor care, vizitandu-i, incepe sa sufere de o boala misterioasa. Barbatul de patruzeci si opt de ani se lupta sa-si pastreze luciditatea. Cei doi nu pot fi decat o halucinatie, o proiectie al celor mai ascunse dorinte si a unei lipse acute de ocrotire si dragoste. Hideo nu-si poate infrana dorinta de fi alaturi de parintii sai din alta lume. Doar misterioasa femeie cu cicatrice, capabila de neasteptate gesturi de iubire , pare a fi cea care il salveaza din ghearele unei alte lumi. Cu toate acestea, ea la randu-i este doar un spirit sinucigas, dornic de a se razbuna pe cel care la un moment dat i-a refuzat cupa de sampanie.Merita citit!

Scrie o recenzie!
Poţi câstiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeşte mai mult” şi un ceas Vodafone România.

Mi-aş dori chiar că ei să mi se asocieze, detaşându-se de ceea ce au scris şi trecând de aceeaşi parte a baricadei cu mine, dintr-un devotament sincer faţă de literatură.
În sfârşit, mai există un motiv care m-a făcut să pierd atâta timp cu citirea unor scrieri ratate, un motiv care nu mai ţine de simţul răspunderii, ci de o plăcere a spectacolului. Cărţile pe care le-am parcurs constituie un carnaval al prostiei omeneşti, al prostiei care stă ascunsă în fiecare om, prost sau inteligent, şi aşteaptă să se manifeste cu exuberanţă. Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, şi să râd orgiastic. Toată viaţa mi-a plăcut să râd, nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Să râd, de data aceasta, cu cititorii şi, cu puţin noroc, chiar cu autorii în cauză, de tot felul de combinaţii de cuvinte care seamănă cu literatura, dar nu sunt literatură.” (Alex. Ştefănescu)

„Bogdan Dumitrescu citise proza la cenaclul «Litere», pe vremuri, apoi l-am pierdut din vedere. Cu atât mai mult m-am bucurat, ca-n parabola fiului risipitor, când a reapărut printre noi, şi încă purtând în braţe un manuscris de frumoase şi incitante proze scurte. El este ultimul mohican al cenaclului pe care-am avut onoarea să-l conduc cu un deceniu în urmă şi care-şi poate face de-acum bilanţul complet. Salut deci un nou prozator, fantast şi colorat, autor de parabole surprinzător de graţioase, dar şi înţelepte, venind din Cortazar sau Borges la fel de mult ca şi din postmodernii americani. Tema centrală a mai tuturor micilor poeme în proză din acest volum este derealizarea, transformarea lumii în copiile fără original ale lui Baudrillard. Reconstruirea realului de către medii, advertising, film, cartoons, benzi desenate e deconspirată aici într-un discret spirit elegiac. Există în SMSpagini desăvârşite, de o poezie autentică, dincolo de orice teză sau tematică impusă. Ele sunt suficiente ca să valideze un debut literar foarte interesant, într-o zonă în care puţini prozatori din noul val s-au încumetat.” (Mircea Cărtărescu)

Ana Napirlica despre Maestrul de go:recenzie premiată

Încă de la primele rânduri sorbite cu nesaţ am simţit că în cele ce urmează voi pătrunde într-un univers despre un om, destin special. Consider că nu există coincidenţe, astfel încât faptul că maestrul de go făcea parte din a 21-a generaţie, adică de trei ori şapte, semn al creaţiei perfecte, mi-a insuflat acel dram de imprevizibil magic pe care aveam să-l descopăr mai târziu.
Romanul e remarcabil pentru că descrie într-un mod absolut unic partida de go, de adio, dintre un venerabil maestru, Honinbo Shusai, şi un jucător talentat, însă din noua generaţie. Totul se petrece într-un mod simbolic şi inevitabil se tratează ciocnirea dintre tradiţie şi modernizare. Într-un sens larg, mentalitatea şi modul de percepţie diferit al noii generaţii. Asistăm astfel la momentul când geniul şi spiritul înalt al maestrului nu se mai regăsesc printre toate tertipurile tineretului care strică puritatea partidei de go ca operă de artă.
“În Japonia, goul este mai mult decât un simplu joc, un diverstisment, a devenit o Cale şi o Artă. Venind din vremuri străvechi, în el pulseaza misterul şi înaltele calităţi ale Orientului. ”

Povestea este însă îmbibată cu amara boală ce îl cuprinde pe meijing, rezultând un final sumbru. De fapt, arta, mitul invincibilităţii lui s-au metamorfozat în însuşi maestrul şi, odată distruse, l-au furat şi pe meijing. Finalul e previzibil, dar impresionantă e antiteza produsă între cei doi adversari. Maestrul avea un scop superior, de a avansa pe calea artei, şi era condus de spiritul de luptă. Prefera să se cufunde în joc decât să se preocupe de adversar. E omul în care mai trăiesc adevăratele valori. Omul care se miră în faţa obiceiurilor bizare ale tinerilor şi a lipsei lor de maniere, profunzime.

Pentru neiniţiaţi în arta goului, lectura poate părea dificilă, însă dincolo de aceste “impedimente” în o buna înţelegere a romanului, apar elementele de substrat, esenţiale. Faptul că maestrul îşi compusese partida ca pe o operă de artă şi că forţa de joc nu i-a dispărut nici din cauza vârstei, nici din a bolii, dă un impuls. Un impuls spre luptă, dăruire, jertfă.

Cu siguranţă “Maestrul de go” reprezintă o lectură presărată cu învăţăminte, iar stilul în care autorul a reprodus acea ultimă partidă face cartea demnă de premiul Nobel pentru literatură. ( “Kawabata este un poet al nuanţelor, al imperceptibilului.” Commonweal )

Cristina Posircaru despre Străini:

Exista rani care ne urmaresc mult timp dupa ce le-am crezut uitate. Astfel i se intampla si personajului central al romanului “Straini” de Taichi Yamada, scenaristul Hideo Harada. Rana provocata de pierderea parintilor in copilarie se redeschide pe neasteptate. Personajul in varsta de 48 de ani isi regaseste parintii morti intr-un cuplu mult mai tanar decat el. Pendularea intre real si fantastic determinata de acest fapt asigura o lectura savuroasa si incitanta.

Cartea prezinta paradoxul relatiilor interpersonale contemporane. Ne simtim de multe ori mai aproape de propriile fantasme decat de oamenii din jur. Astfel, imaginile iluzorii ale sinelui devin mai importante decat realitatea pe care o impartasim cu ceilalti. Dupa divort Hideo Harada se instraineaza de fosta sotie si de propriul copil, dar devine extrem de apropiat de o femeie cu 15 ani mai tanara decat el, cunoscuta recent. Personajul plateste scump afectiunea daruita de aceasta si de fantasmele parintilor sai. Doar intoarcerea la realitate si, implicit, la singuratate il mai poate salva.

Fie ca este vorba despre rani vizibile, pe care le ascundem de ceilalti, cum este cazul femeii intalnite de Hideo Harada, fie ca este vorba despre rani invizibile, pe care le ascundem de noi insine, cu totii purtam o cicatrice a unei rani care inca ne doare.

Elena Bud la Despre Dumnezeu şi om:

Cele două romane Război şi Pace şi Ana Karenina, îl fac deodată faimos pe Lev Tolstoi. Viaţa merge înainte pînă cînd Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu.

Aşa găseşte Tolstoi Evanghelia. Sufletul i se luminează şi se converteşte. Dar ceea ce îl fixează cel mai mult din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte.

Predica de pe munte

În predica de pe munte Hristos a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre Împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor.

El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei.

Cu un sistem de valori în suflet, Tolstoi îşi reneagă romanele şi, de aici înainte, este hotărît să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-şi ţină un jurnal, în care-şi nota toate evenimentele şi lupta sa lăuntrică, până în cele mai mici detalii, suntem în temă cu itinerarul său spiritual.

Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, cu toate că nu reuşea să le aplice în viaţă. Jurnalul este însă martorul că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte. Odată, după ce a citit porunca pe care Iisus a dat-o tânărului bogat…

Porunca pe care Issus a dat-o tânărului bogat

În Sfînta Evanghelie de astăzi scrie că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce voi face ca să dobîndesc viaţa cea veşnică? (Luca 18, 18).

Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viaţa veşnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinereţile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îţi lipseşte. Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino de-mi urmează Mie (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mîntuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvîrşirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mintuitorul i-a spus: “Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voieşti să fii desăvîrşit mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino de urmează Mie”.

Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă. (Luca 18, 23) Vedeţi cît de mare piedică în calea mîntuirii, şi mai ales a desăvîrşirii, este averea pentru acela care o iubeşte şi îşi lipeşte inima de ea? Vedeţi pentru care pricină Mîntuitorul a zis: Căci cu anevoie va intra bogatul în Impărăţia Cerului (Matei 19, 23) şi că mai lesne este să treacă funia corabiei prin urechile acului, decît bogatul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).

Scrie o recenzie!
Poţi câstiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeşte mai mult” şi un ceas Vodafone România.

Un roman “in rama”, modern, ciudat si inedit sunt cuvintele care cred ca sunt caracteristice Mantiei de stele a lui Milorad Pavic.

De ce “in rama”? poate pentru ca din fiecare povestire poposim in alta si apoi in alta pana cand sunt epuizate toate cele 12 zodii.
Totul porneste de la un “vis mai presus de vise” care mai apoi il trimite pe cititor de-a lungul a 6 povesti cu perdonaje diferite. Un fel de papusa ruseasca.

Totodata,nu putem ascunde faptul ca citind romanul, acesta ne duce cu gandul la posibilitatea reincarnarii, personajul principal din fiecare poveste fiind de fapt spiritul autorului de-a lungul a 6 identitati in alt timp si spatiu.

E un roman ciudat si inedit pentru ca abordeaza un subiect putin intalnit in literatura: zodiacul. Dar nu orice fel de subiect, ci luarea si prezentarea pe rand a fiecarei zodii, cu lux de amanunte. Putem spune ca e un roman destinat atat initiatilor cat si celor neinitiati in tainele astrologiei. Interesant e faptul ca fiecare zodie e prezentata cu caracteristicile sale si mai apoi, pe parcursul fiecarei povesti, autorul foloseste din caracteristicile zodii pentru a contura personalitatea fiecarui personaj.

Neinitiati in tainele astrologiei pot linistit intelege cartea daca tin seama de indicatiile scrise pentru fiecare zodie in parte iar initiatii vor reusi cu usurinta sa observe orice detaliu pentru a descoperi povestea incifrata a lui Pavic.

Tatonand un taram foarte putin batucit in literatura, Pavic reuseste sa isi uimeasca cititorii cu originalitatea sa. Dea asemenea, imbinarea mai multor genuri: epic si dramatic face ca romanul sa fie unul complex.

Totusi, tin sa marturisesc faptul ca inteligenta lui Pavic e cu adevarat iesita din comun deoarece iti vei da seama foarte greu de cea de-a saptea poveste de dragoste. Doar dupa o rascitire a romanului, poti percepe acele mici semne ce se regasesc in fiecare poveste, tocmai pentru a o alcatui pe cea de-a saptea, ascunsa de banalitate.

Pavic isi provoaca cititorii, ii “infometeaza” tocmai pentru a le mentine interesul asupra cartii si dupa ce acestia au impresia ca “s-au saturat”, abia atunci, Pavic se bucura de trimful sau asupra fiintei comune si le serveste “desertul”, finalul neasteptat, dar totusi asteptat in strafundul constiintei noastre. Maiestral!

Irina Ene despre Portocala Mecanică:recenzie premiată

Binele şi răul sunt cele două feţe opuse ale monedei, dar oare chiar nu se întâlnesc niciodată? Poate că una priveşte către Apus şi cealaltă spre Răsărit, însă nu există cumva o linie fină care să unească zenitul de nadir? Oare chiar poţi să fii bun fără a fi rău în acelaşi timp sau să fii rău fără a avea măcar o fărâmă de bunătate? Anthony Burgess reuşeşte să răspândească toate aceste întrebări în mintea oricărui cititor, întrebări care te vor bântui mult timp după ce vei citi şi ultima pagină a cărţii.

Dincolo de povestea plină de furie şi limbajul brutal, Portocala mecanică este o provocare şi un experiment nu doar pentru personajul principal, ci şi pentru cititorul care este nevoit să vadă cu ochii minţii şi să trăiască aievea aventurile crude ale lui Alex. Trecerea lui de la un răufăcător fără conştiinţă la un banal număr 6655321 în închisoare şi apoi la stadiul de maşinărie socială fără nici o putere de decizie constituie doar un tablou menit să încadreze o serie de chestiuni morale ce definesc adevărata natură umană. Când un om nu poate alege, încetează să mai fie om, afirmă Burgess. Şi poate de aceea omul care alege răul poate fi mai bun decât un om căruia binele îi este impus.

Portocala mecanică nu vorbeşte despre a fi sau a nu fi bun şi nici despre efectele devastatoare ale instinctelor violente imposibil de controlat, ci despre însăşi natura umană şi influenţa societăţii asupra ei. Citind romanul, am simţit că Burgess de fapt nu îl învinovăţeşte pe Alex pentru faptele sale crude şi scandaloase, ci acuză societatea pentru intruziunea ei brutală în viaţa cetăţenilor, pentru încăpăţânarea ei de a-i schimba pe oameni, făcându-i astfel să devină nişte simple maşinării încapabile de a mai lua o decizie etică.

Ca să poţi citi şi înţelege adevăratul mesaj al Portocalei mecanice trebuie să te înarmezi cu o anume doză de curaj pentru a putea duce la bun sfârşit experimentul la care Burgess te va supune cu sau fără consimţământul tău. Esenţial este să poţi vedea faptul că dincolo de aventurile violente ale lui Alex se află de fapt imaginea tragică a omului modern, singur, neputincios şi lipsit de orice speranţă de mai bine. Este o distopie cutremurătoare care din nefericire ameninţă să devină realitatea în care trăim…

Pe mine Portocala mecanică m-a făcut să-mi pun întrebări la care poate că nu m-aş fi gândit vreodată şi cred că trebuie citită tocmai pentru adevărul trist pe care îl rosteşte cu un umor şi o ironie de-a dreptul surprinzătoare. Chiar mă bucur că m-am aventurat să o citesc în original, pentru că aşa am ajuns să apreciez valoarea traducerii unui roman scris într-un limbaj (pe care Burgess l-a numit nadsat) pe cât de original, pe atât de provocator şi de brutal.

Elena Cristina Udrea despre Flux. Psihologia fericirii :

Pt mine aceasta carte se ridica de mult de la stadiul de banal, nu mi place sa citesc carti de subiectul acesta dar totusi am facut o, pot sa recunosc ca mi a schimbat mult conceptul meu privind fericirea. Subiectul acestei cartii este complex, autorul incearca sa demostreze ca fericirea nu se rezuma la lucrurile marunte si simple nici la petreceri, nici la o persoana anume, ea este provocata din interiorul starii psihologice,fluxului cum este denumit de acesta, din concentrarea asupra acelor sarcini care ne mobilizeaza toate competentele. Fericirea se poate dobandi prin capabilitatea de a distinge calitatea unui lucru.

Putem spune ca Mihaly a gasit o solutie practica, putem ajunge in starea de fericire prin atentie, incercand sa facem sa dispara toate lucrurile neplacute si sa ajungem la sentimentul de frumos.

Cristina Brustur despre Străini:

Straini, romanul lui Taichi Yamada in traducerea lui Iuliana Oprina, reda problemele micro-sociale din zilele noastre. Este un alt fel de roman - psihlogic, metafizic sau alegoric.

Harada, personajul principal, este un scenarist de succes al televiziunii nipone, proaspat divortat, un personaj solitar, mult mai profund decat el insusi poate constientiza. Chiar daca traieste, ca individ, o viata normala, Harada este, de fapt, o metafora a tendintelor societatii contemporane. Dezgustat de divort, reticent la romantism, Harada se instraineaza pana si de propriul sau fiu.

Scenarist de succes, cu un statut pe care multi l-ar invidia, el se transforma intr-un personaj cinic, care priveste cu scepticism arta si profesia pe care o practica. Abordat adesea de oameni care il apreciaza atat pe el cat si munca sa, acesta pare ca nu constientizeaza admiratia mai tinerilor sai colaboratori- inclusiv pe aceea aratata de Kei - o femeie mult mai tanara si frumoasa care locuieste in acelasi bloc.

Toate astea, pana cand intalneste imaginea fantasmagorica a tatalui sau - mort cu multi ani urma - si care il va duce la intalnirea cu mama sa, de asemenea plecata din lumea noastra.

Este Harada atat de rupt de lume incat imaginatia sa sa inventeze aceasta noua realitate? Este el intr-atat de instrainat de realitate incat sa poata deschide o usa catre cei de dincolo? S-au intors parintii sai din calatoria fara sfarsit pentru a-si invata fiul nefericit cum sa traiasca din nou? Sau sunt aceste entitati chiar parintii lui Harada? Misterul care invaluie cartea pare sa duca din ce in ce mai mult la Kei.

O carte incintanta care, in ciuda cinsimului degajat de personajul principal, aduce cititorului un intreg arsenal de trairi horror, mister sau chiar sociale.

O carte foarte buna, pe care mi-as dori sa o fi putut citi in original.

Stefana Fultman despre Portocala Mecanică:

Romanul Portocala mecanica a fost ecranizat in 1971, in regia lui Stanley Kubrick, avandu-i in distributie pe Malcolm McDowell si Michael Bates. Popularitatea formidabila a romanului a fost dublata de intensa mediatizare a filmului, nominalizat la patru premii Oscar. Alaturi de 1984 si Minunata lume noua, Portocala mecanica ne ofera o viziune a alienarii omului într-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau.

Cristina Posircaru despre Străini:

Exista rani care ne urmaresc mult timp dupa ce le-am crezut uitate. Astfel i se intampla si personajului central al romanului “Straini” de Taichi Yamada, scenaristul Hideo Harada. Rana provocata de pierderea parintilor in copilarie se redeschide pe neasteptate. Personajul in varsta de 48 de ani isi regaseste parintii morti intr-un cuplu mult mai tanar decat el. Pendularea intre real si fantastic determinata de acest fapt asigura o lectura savuroasa si incitanta.

Cartea prezinta paradoxul relatiilor interpersonale contemporane. Ne simtim de multe ori mai aproape de propriile fantasme decat de oamenii din jur. Astfel, imaginile iluzorii ale sinelui devin mai importante decat realitatea pe care o impartasim cu ceilalti. Dupa divort Hideo Harada se instraineaza de fosta sotie si de propriul copil, dar devine extrem de apropiat de o femeie cu 15 ani mai tanara decat el, cunoscuta recent. Personajul plateste scump afectiunea daruita de aceasta si de fantasmele parintilor sai. Doar intoarcerea la realitate si, implicit, la singuratate il mai poate salva.

Fie ca este vorba despre rani vizibile, pe care le ascundem de ceilalti, cum este cazul femeii intalnite de Hideo Harada, fie ca este vorba despre rani invizibile, pe care le ascundem de noi insine, cu totii purtam o cicatrice a unei rani care inca ne doare.

Scrie o recenzie! Poti castiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeste mai mult” si un ceas Vodafone Romania.

Ca sa citesti “Mantia de stele” trebuie ca, macar o data, sa te fi intrebat ce se ascunde dincolo de misterul care invaluie orice intalnire de dragoste. Ca sa intelegi “Mantia de stele”, nu trebuie decat sa fii deschis catre un experiment literar, curios sa descoperi un mod inedit, ca structura si fir narativ, de a spune povesti de iubire.

Prin complexitatea lui, romanul lui Pavic se sustrage prezentarilor clasice, impiedica maniera rezumativa de abordare, iar aceasta este un lucru bun. Un roman care nu se incadreaza in tipare, provoaca la randul sau o eliberare de acestea.

Construita dupa formula unui horoscop (al dragostei), “Mantia de stele” este o carte divinatorie a vietilor prezente si trecute, care se innoada in punctul in care nevoia, dorinta de iubire si de “celalalt” sunt atat de puternice incat strabat inapoi veacuri, regasindu-si expresia in viata onirica. Aceeasi poveste de dragoste este spusa (pe buna dreptate scriitorul fiind denumit “Seherezada secolului XX”) din diferite puncte temporale, din diferite puncte ale constelatiilor zodiacale, purtand pecetea destinului astrologic sub care se zbat sufletelor celor ce isi cauta compania. O cautare plina de mister si de magie presarata de jocurile hazardului si ale sperantei ca, odata cu sfarsitul acestui vis, ne intoarcem la realitatea dragostei mult dorite.

Regasindu-se mereu sub dominatia altor planete, unele induratoare, milostive, altele nefaste, cei doi indragostiti ajung la capatul calatoriei sub protectia planetei Venera, planeta frumusetii si a iubirii, cu avantul celor care si-au repetat de a atatea ori intalnirea, dorind, ca atunci cand va fi vremea, sa fie… perfecta. Oare cate alte intalniri am avut, pana cand se ne regasim impreuna? Dar dragostea nu este o destinatie fixa nici macar pentru cei ce-si sunt sortiti unul altuia, nici macar pentru cei care au strabatut harta astrologica, cartografiand inconstient teritoriul relatiei lor. Dragostea trebuie ingrijita, hranita, precum o floare delicata, pe care nu o rupi si nu o dezradacinezi, dupa cum ti-e placul. Pentru ca in vis ei si-au intalnit pentru prima data pasii, pentru ca mesajele tainice si criptate au fost cele care le-au purtat promisiunile de iubire si revedere, ea, al carei nume i-a fost uitat, incearca sa intoarca chipul iubitului catre viitor, sa il desprinda de un prezent (ingenuncheat de un razboi sangeros) care e in stare sa ucida totul in jur, caci iubirea poate supravietui cata vreme isi poate regasi reflexia intr-un viitor comun… Ori acest viitor comun trebuie construit, mereu si mereu.

Dincolo de a fi o experienta literara inedita, care reduce la tacere mecanismele si raspunsurile deja stereotipe ale ratiunii, cartea lui Pavic este o calatorie initiatica, al carei final reprezinta, pana la urma, un nou inceput. Este o metafora care surprinde natura ciclica a vietii, si cautarea constanta a unui anumit tip de relatie. O relatie completa, providentiala.

Cătălin Spătaru despre Portocala Mecanică:

Un început de roman în care „găşkarul” Alex ne istoriseşte „tolkafteli”, tâlhării, stări produse de consumul drogurilor, „bătrânul viol”, pe scurt un „horrorshow”. Timpul nedefinit, se putea întâmpla în trecut, însă ceva asemănător se poate întâmpla chiar acum sau peste un deceniu. Istorisirea într-un limbaj aparte, cu picături de umor, cu multă revoltă şi furie împotriva ordinii sociale, numai muzica lui Beethoven, aducând pentru scurt timp, o bucurie care învăluie şi linişteşte totul. Povestirea nu este doar scenariul unui film american cu personaje precum „găşkarul” Alex. După startul furtunos, întrebările grave se dezvăluie odată cu întâmplările, prin care trece personajul principal. Putem permite statului să-i „trateze” pe infractorii inveteraţi, încât aceştia să nu mai poată face rău celorlalţi şi să acţioneze mecanic făcând binele impus de stat? E mai important de a le lăsa oamenilor capacitatea de a alege chiar cu riscul ca aceştia să ucidă şi să distrugă cu bună ştiinţă? Îi preferă „Marele Bog” sau Dumnezeu pe cei care fac un bine impus, fără a avea deci vreun merit, celor care pot alege şi aleg răul? Nu este un scriitor care se împotriveşte statului şi ordinii sociale pentru a schimba ceva, asemănător adolescentului agresiv şi distrugător, pornit împotriva tuturor? În desfăşurare dialectică, trăim exuberanţa conducătorului unei bande periculoase, apoi tratamentul prin care Alex devine incapabil de a mai fi agresiv, disperarea, tentativa de suicid şi, în sfârşit, ultima etapă a povestirii, încercarea de a-şi reveni, de a depăşi ceea ce s-a întâmplat…Dacă personajul nostru principal va reuşi să-şi revină, modul în care se încheie romanul şi multiplele interpretări care pot fi construite, sunt provocările pe care cititorul trebuie să le accepte, din partea unuia dintre cele 100 de romane de citit într-o viaţă. Cititorul trebuie doar să întindă mână spre „raftul întâi”, să deschidă cartea şi va începe imediat un „balşoi horrorshow”.

Iulia Boca despre Portocala Mecanică:

Aceasta carte, controversata prin expunerea unor probleme sociale, prezinta viata unui baiat; un baiat numit Alex, care adopta un comportament violent, agresand, violand, sau chiar omorand oameni impreuna cu prietenii sai; Petre, Dim si George.

Din cauza unor neintelegeri cu prietenii sai, Alex este batut de acestia, fiind lasat sa fie prins de politie.

Pentru a deveni o persoana buna, el este supus unui tratament care cu siguranta il va vindeca: tehnicile lui Ludovic. Desi nu ii este explicat in ce consta tratamentul, baiatul, de doar cincisprezece ani, este pus sa semneze un document ca este de acord, fara a avea voie insa sa-l citeasca. Alex este obligat sa vizioneze filme violente, care ii provoaca un disconfort imens, iar creierului sau i se aplica un “brainwash”.

Eu cred ca societatea in care Alex traieste, actioneaza de doua ori gresit. Prima oara lui Alex nu i se ofera o educatie bazata pe morala, prin care el sa urmeze dogmele parintilor sai, ci il indeparteaza si il instraineaza de acestia. A doua oara, societatea greseste, intrucat ii schimba lui Alex comportamentul facandu-l un om ”bun”. Asta il raneste pe baiat, intrucat el numai reuseste sa isi reia obiceiurile de dinainte de tratament si numai gaseste nimic, ce i-ar putea face placere. Pana si simpfonia a 9-a a lui Beethowen sau “Singing in the rain”, care erau melodiile lui preferate, ii displac si ii provoaca depresie.

Cartea mai prezinta o problema sociala: razboiul dintre generatii. Paintii lui Alex nu reusesc sa il creasca in traditiile lor, pierzand controlul total asupra lui. La cinsprezece ani Alex devine independent de ei, actionand doar din instincte, fara a fi indrumat de parinti.
Un alt aspect important al cartii este limba. Desi cartea este scrisa in engleza, contine totusi o multime de cuvinte rusesti, cum ar fi: to viddy( a vedea), a chelloveck( om), Bog ( Dumnezeu) si altele. In prima parte sunt foarte multe cuvinte rusesti, pe care un cititor obisnuit nu le intelege, devenind confuz si nervos, in timp ce Alex poseda o claritate a acestor cuvinte, folosindu-le foarte des. Dar in partea secunda si in partea a treia, rolurile se inverseaza; cititorul se obisnueste cu aceste cuvinte, frecventa lor scade, in timp ce Alex devine confuz, nemaiintelegand ce se intampla cu el. Astfel Anthony Burgess se joaca cu senzatile, pe care cititorul le are pe parcurs ce citeste cartea astfel incat, el trece de la confuzie la incredere.

William S. Burroughs spune: ,,Nu cunosc vreun alt autor, care sa fi facut atat de multe cu limba…o carte foarte nostima.”

,,Portocala mecanica” este o capodopera a lui Anthony Burgess, care cu siguranta te va face sa te gandesti inainte sa actionezi, chiar daca esti adolescent sau om matur. Totodata, iti sunt prezentate niste critici dure cu privire la libertatatiile, pe care le ai intr-o societate.

Lucian Gheorghita la Despre Dumnezeu şi om:

Cartea aceasta este scrisa de un om care isi astepta sfarsitul. Relationarea cu Dumnezeu e singurul lucru pe care il mai putea face. Isi dorea intalnirea cu Dumnezeu, isi dorea sa il cunoasca in adevarata insemnatate si nu dupa dogmele religioase impuse carora Lev Tolstoi li se impotrivea vehement. Avea convingerea existentei acelei fiinte supreme, dar de asemenea avea o sumedenie de alte intrebari pe care simtea nevoia sa si le puna, in vederea apropierii de adevarul suprem de a carui existenta era constient dar isi dorea sa-l inteleaga sau macar sa primeasca o revelatie a sa. Tolstoi nu este altceva decat un foarte bun exemplu al omului care rationalizeaza existenta umana si isi doreste definitivarea, de fapt, apropierea de perfectiune a cunoasterii lumii dar mai ales a cunoasterii de sine, toate acestea fiind posibile, in final, numai prin cunoasterea de Dumnezeu!

Lucian Gheorghita despre Mantia de stele:

Este o carte care prezinta in sinele ei un adevar, un adevar absolut care merita descoperit prin simplul act al lecturii! Cele 6 povesti te vor pune pe jar, te vor face sa meditezi in fiecare secunda a zilei, atat de intensa e cartea incat te va capta cu totul. Si merita din plin, e o carte cu totul aparte pe care nu trebuie sa o ratezi!

Elena Cristina Udrea despre Copilul Umbră:

Aceasta carte ma uimit profund, actiunea porneste de la un eveniment real - autorului ii moare fiica la doar cateva saptamani de la nastere, chiar daca ma asteptam sa aflu mai multe detalii despre circumstantele mortii sau despre incercarile medicilor de a o salva pe Isa, cu cat inaintam in citit descopeream un alt subiect dialogul autorului cu copilul, intr o alta limbA. Prin intermediul cartii aflam toate sentimentele autorului de disperare, spaima, melancolie si apatie in final.Copilul-umbra depaseste starea de doliu, descriind mai degraba stari poetice posibile. Autorul a incercat sa arate suferinta nedescrisa la pierderea unui copil si toate mijloacele pe care un parinte incearca sa se agate de ideea ca copilul il aude.

Răzvan Mihai Neagu la Despre Dumnezeu şi om:

Avem în faţă o carte confesiune şi în acelaşi timp o marturisire de credinţă .Dupa o viaţă tumultoasă şi dupa un efort creator încarcat ,spre ultimii ani Lev Tolstoi se retrage in colţul său de rai pamântesc moşia Yasnaia Polyana unde va şi muri la 20 noiembrie 1910 . În ultima sa operă ,,Despre Dumnezeu si om .Din jurnalul ultimilor ani’’, marele romancier rus caută împăcarea cu sine , dar şi cu lumea . Jurnalul este unul atipic, şi in el putem găsi un adevarat catehism.Tolstoi face o apologie a legilor moralităţii interpretate in stil biblic , propunând ca modalitate de salvare a lumii iubirea duşmanilor şi intoarcerea şi celuilalt obraz . Se pune accent pe dualitatea corporal/spiritual ; finit (omul) si infinit (Dumnezeu) . Tolstoi afirmă că toate revoluţiile sunt dăunatoare si zadarnice , iar cei ce le înfăptuiesc sunt mânaţi de egoism , autorul referindu-se la marile mişcări ce au zguduit Rusia in 1905 , dar poate şi anticipând ,,marea revolutie din octombrie 1917’’.

Referitor la cunoaşterea lui Dumnezeu , Tolstoi propune în primii ani ai jurnalului 1907-1908 un tip de cunoaştere catafatică afirmând că Dumnezeu este iubire şi că omul este o manifestare a divinităţii . Dumnezeu este perceput de autor ca o fiinţă vie şi personală :,,Mă adresez lui Dumnezeu ca unei persoane’’. În acelaşi sens Tolstoi crede ca lumea este manifestarea lui Dumnezeu , iar prin om intră iubirea divină , ceea ce determină această creatu- ră să emane viaţă . Încă din anul 1907 , Tolstoi este conştient de spectrul morţii afirmând la un moment dat că ,,in ultima vreme simt că în fiecare zi este sărbatoare’’. Religia este vazută de autor ca o relaţie a omului cu Dumnezeu , iar a-L iubi pe Dumnezeu semnifică iubirea desăvârşită.

Tolstoi discută şi despre cele două categorii filosofice fundamentale (timpul şi spaţiul),interesantă este conceptia sa despre timp pe care îl divide doar în trecut si viitor . Viaţa este privită ca o munca incredinţată de Dumnezeu , iar facând această muncă omul va fi fericit.

Jurnalul tolstoian are unele pasaje de rugaciune unde autorul îi cere lui Dumnezeu forţa de a dispreţui trupescul ,uitarea de sine , înfrânarea faptelor şi vorbelor şi a oricărui lucru care nu este călăuzit de iubire . Spre ultimii ani din jurnal şi din viaţă Tolstoi are o viziune apofatică a lui Dumnezeu afirmând că pe Dumnezeu nu-L putem înţelege , ci doar comunica cu El prin interme- diul iubirii . Mintea şi raţiunea umană nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu.

Despre biserica Tolstoi afirmă ca este coruptă şi dăunatoare . Aceasta parere a fost una constantă în viaţa marelui romancier ; din aceasta cauză va fi excomunicat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse in 1901.

Partea a doua a carţii ne infăţişează o serie de aforisme ale lui Tolstoi consemnate de medicul său personal slovacul Makoviţki.
În concluzie cartea ne pune în faţă un om la finele existenţei sale lumeşti , care discută discret in singuratate cu sine însuşi , despre om şi Dumnezeu meditând asupra unor întrebări infinite şi căutând o altă exprimare decât cea din marile sale romane .

Diana Maria Duckadam despre Străini:

O carte excelenta, usoara, cu un limbaj simplu si accesibil tuturor, cu multa actiune si mult dialog. O analiza psihologica plina de farmec a trairilor recente si totodata trecute ale scenaristului Hideo Harada, un barbat de 48 de ani. Actiunea are loc in Japonia anilor 80, iar personajul central tocmai trecuse printr-un divort, ajungand singur si uitat de toti, inclusiv de fiul sau, Shigeki. In increngatura de sentimente si iluzii puternice care ii sorb seva, apare o femeie mai tanara cu 15 ani, complexata de o cicatrice de pe piept. Cum evolueaza relatia lor, cine se dovedeste a fi, cum apar si dispar parintii lui morti de atatia ani, cine il scoate din tot acest epuizant labirint…merita sa aflati.

Andreea Marinciu despre Portocala Mecanică:

Portocala mecanica este o carte despre destin. E o exagerare sa spui ca este o carte a zilelor noastre, ca e o carte despre moravurile noii generatii. Este de fapt o postare a tanarului universal intr-un secol al argoului rusesc. Ce aduce nou insa acest roman este programul prin care criminalii devin pasnici. Din punctul meu de vedere cartea este o alegorie a mitului pesterii- omul care vede doar cu spatele si trebuie sa isi inchipuie realitatea. Pe Alex nici nu l-am iubit nici nu l-am urat. Este un personaj plat fara nimic iesit din comun, iar maturiazarea lui din final mi se pare hilara. Actiunea este inaltatoare, fostul puscarias realizeaza ca ar vrea un copil si o sotie si constientizeaza ca, poate si odrasla sa va ucide batrane si ca este neputincios in fata acestul tavalug. Totul este mascat, din pudicitate, parca, in argoul adolescent, spre savoarea cititorului.

Scrie o recenzie pentru etapa a patra a concursului!

Poti castiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeste mai mult” si un ceas Vodafone Romania.

M-am nascut intr-un octombrie ruginit, schimonosit de zambete cu dantela atarnandu-i rupta pe la colturile calendaristice si cu sunete inotand in aroma poeziei simboliste si a ceaiului de scortisoara. “Omul e singura creatura care refuza sa fie ceea ce este”, afirma cu emfaza Albert Camus. Tot asa, eu refuzam sa fiu o simpla pata de tandrete, asa ca, imediat ce m-am nascut, s-a descoperit ca sunt bolnava de aspiratii. Aspiratii livresti. Astfel ca eu, care inotam in ceaiul de portocale si scortisoara, in adolescenta, l-am intalnit pe el. Yasunari era innebunit dupa ceaiul negru, fascinat de arta- inca de mic isi dorise sa devina pictor-, dar si de literatura, pentru ca, in cele din urma, ajunge pictor de cuvinte si isi defineste filozofia literara utilizand termenul de “Shinkankakuh”, tradus de cele mai multe ori ca fiind “neoimpresionism”, poate si pentru ca, printre partidele de ceai negru, literatura si priviri aruncate pe furis artei, a fondat o revista literara de orientare neoimpresionista. Alteori, termenul a fost tradus ca fiind “neosenzualism”. Erotismul textelor sale, abmiguitatile, multivalentele, visurile, aroma care se simte cand atingi o coperta a cartilor lui, acea aroma a kimono-urilor, a Japoniei imperiale, aroma ceaiului negru si a jocului de Go, aroma “Dansatoarei din Izu” si libertatea “Stolului de pasari”, spatiile goale, detaliile, “Masa de toaleta cu oglinda” (”Dansatoarea din Izu”), toate astea au culminat in anul 1968 cu acordarea Premiului Nobel pentru “maiestria lui literara, care exprima cu mare sensibilitate esenta spiritului japonez”. “Maestrul de Go”…Reprezinta o capitulare? Capitularea batranului in fata “Frumoaselor adormite”, capitularea Japoniei imperiale imbracata in kimono si miscandu-se in ritmurile Teatrului No in fata Japoniei secolului XX, capitularea in cel de-al Doilea Razboi Mondial in fata SUA, capitularea autorului in fata vietii, prin sinucidere? In fata vietii, sau in semn de protest fata de pierderea valorilor traditionale, asa cum facuse si bunul sau prieten Yukio Mishima? Printre bucati de turta dulce si cu suvitele de par imbibate in ceaiul de mandarine, ma gandesc la faptul ca japonezii, mai mult decat oricine, au o aspiratie obsesiva catre perfectiune, catre calea divina din “Templul de aur” al lui Mishima sau, de ce nu, din..”Maestrul de Go”…perfectiune care nu se releva decat odata cu armonizarea spirituala, prin contemplarea esteticului, pentru ca, asa cum spune Nietzsche, “lumea nu e justificabila decat ca fenomen estetic”. Preluat din China in secolul al VII-lea, asa cum este specificat si in prefata volumului, Go-ul a fost desemnat de japonezi drept o arta, care pentru maestrul Honinbo Shusai devine arta infrangerii.A lui si a Japoniei. A lui si a lui Yasunari. A mea si a lui Yasunari. A noastra, a tuturor, in fata unui challenger mai tanar, Kitani Minoru si a altuia si mai tanar, mereu tanar, timpul. “Sa presupunem ca timpul este un cerc, ca e o bucla, ca e reversibil, ca e repetabil, ca sta pe loc, ca se grabeste, ca nu exista. Cum ar arata viata cotidiana? Si, pana la urma, cum aratam noi in lupta cu timpul?”, ar fi o idee din cartea lui Alan Lightman, “Visele lui Einstein”. Cum arata maestrul Shusai in lupta cu timpul? Cum l-a perceput Yasunari, trimis fiind de ziarul “Mainichi” sa asiste la jocul de Go pe acest om, sau, mai bine zis, pe aceasta incercare de perfectiune, pe acest ales al Gobanului (echivalentul tablei de sah pentru o partida de Go)pentru care singuratatea era un privilegiu atata timp cat ea cuprindea in interiorul ei suprematia? Oare naratorul si-a vazut propria reflectie? Prietenii spuneau despre el ca e singuratic si introvertit. Este, de asemenea, maestrul prozei japoneze. S-a sinucis, poate pentru ca prezentul trait era unul incognoscibil, de neimaginat pentru el. Si Japonia a depus armele in fata prezentului implacabil. Maestrul Shusai moare la un an dupa pierderea meciului. Moartea spirituala, infrangerea, atrag si moartea fizica? Un maestru poate muri cu adevarat vreodata? “Maestrul de Go” sau…”Maestrul de ceai” (Yasushi Inoue) pot disparea cu adevarat? Si daca e asa, de ce ii simtim in fiecare dintre noi? De ce ne doare infrangerea lor? Ei devin acaparati, talentul lor si dragostea pentru joc ii subjuga. Pierderea ii ucide. Duelul simbolic dintre Shusai si acest challenger tanar are multiple valente. Poate fi si lupta pe care o da fiecare dintre noi cu natura sa ludica, neexperimentata insa aroganta, dornica de suprematie, jubiland in fata destinului? Jucatorul cu mai putina experienta primeste un numar de piese in avans (handicap). Kitani refuza sa accepte regulile jocului. E tanar si dornic de suprematie. In final, atitudinea rebela castiga. Maestrul pierde. Insa pierde fara a renunta cu adevarat. El nu alege ca ultima mutare sinuciderea, plasarea unei pietre intr-una din intersectiile inconjurate de piesele adverse. Alege lupta. Nu inseamna oare, ca, in final, a castigat? A fost admirat numai cand a reusit sa detina suprematia. Oare? Atunci, ce il determina pe Yasunari sa imortalizeze acest meci? Nu ambivalenta, faptul ca un om pierde si castiga in acelasi timp? Originea divina a limbajului: Dumnezeu a creat in tacere. Maestrul a jucat ultimul meci cu tacerea dansandu-i pe buze. Omul a numait apoi toate lucrurile create de Dumnezeu datorita inzestrarii divine cu posibilitatea de a vorbi. Competenta lingvistica, am zice astazi. Novicele refuza conventionalismul jocului, normele. Maestrul pierde tot in tacere. Un an mai tarziu moare. Nu e greu sa ne imaginam: tot in tacere. Dintre Dumnezeu si om, cine castiga cu adevarat? Dintre maestru si novice, cine pierde cu adevarat? Partidele de Go se desfasoara in multiple incaperi, iar operele de arta din ele sunt descrise cu minutiozitate. Lui Yasunari ii placea arta, da. De asemenea, conjunctura si detaliile sunt cele care scriu punctul final. Ele muta ultima piesa. In viata, noi uitam de semnificatia detaliilor. In mod sigur adevaratii maestri ne deplang incompetenta. In spatele nostru, se aude “Vuietul muntelui”…si piesele mergand pe tabla de Go.

Raluca Roxana Mihorianu despre Străini:

Taichi Yamada este unul dintre cei mai cunoscuti scriitori si scenaristi de televiziune din Japonia.Yamada s-a nascut la Tokio,in 1934.A absolvit in 1958 Universitatea Waseda cu o diploma de limba si literatura japoneza,iar inainte de a debuta ca romancier si dramaturg,a inceput sa lucreze in industria cinematografica,la studiourile de film Shoschiku.Scenariile sale Tv s-au bucurat de mare succes,fiind recompensate cu premii importante:Premiul Ministerului Educatiei (1983),Premiul Mukoda Kuniko (1984),Premiul Kikuchi Kan(1985).In 1991,scenariul sau pentru filmul Sbonen Jidai(Copilarie)a fost recompensat,printre altele,cu Premiul Academiei Japoneze si Premiul pentru Scenariu al Uniunii Scriitorilor din Japonia.Printre romanele sale se numara:Tobu Yume wo Sbibaraku Minai(N-am mai visat de mult ca zbor,1985,ecranizat in 1990,in regia lui Eizo Sugawa),Toko nokoe wo Sagasbite(In cautarea unei voci indepartate,1986)si Ijintachi to no Hatsu(Straini,1987),carte distinsa cu Premiul Yamamoto Shugoro in 1987 si ecranizata un an mai tarziu in regia lui Obayashi Nobuhiko.

Romanul “Straini” al lui Taichi Yamada este o poveste despre singuratate,despre drama unui copil,care isi pierde ambii parinti la varsta de 12 ani-drama reflecatata mai tarziu in viata adultului.

Hideo Harada,personajul principal al romanului “Straini” scris de Taichi Yamada,scenarist de televiziune,in varsta de 48 de ani,divortat recent si instrainat nu doar de sotia sa,ci si de fiul lui,locuieste la Tokio,intr-o cladire impunatoare,populata doar ziua.Seara,angajatii birourilor din bloc pleaca,naratorul ramanului fiind convins ca ramane absolut singur,singuratate care il afecteaza foarte mult:”Nu putea fi decat o nevroza provocata de divort.Nu era normal sa mi se para ca e prea multa liniste intr-o cladire adiacenta unei sosele aglomerate.”(pag.7).

Insa,spre surprinderea sa,in bloc,mai locuieste o femeie tanara,frumoasa si misterioasa,pe nume Kei,cu care Harada incepe sa se intalneasca,intuind,insa,de la inceput,ca unicul lucru care ii uneste este o imensa singuratate.O singuratate,care,pe el,cel putin,il urmarise parca intreaga viata:ramas orfan de ambii parinti la varsta de 12 ani si crescut printre straini,mai tarziu simtindu-se prizonier intr-o casnicie in care nici unul dintre parteneri nu era capabil sa comunice cu celalalt,abandonat de compania de televiziune pentru care lucrase ani de zile si ajungand,in consecinta,sa se simta aproape fericit,sau cel putin in elementul sau,intr-o cladire in care nu ramanea decat o singura persoana peste noapte.Pe acest fond,Harada se hotaraste ca intr-una din zile sa-si revada carierul copilariei.

Intr-o sala de spectacole,din cartierul Tawara-machi,Hideo Harada intalneste un barbat care parea a fi copia perfecta a tatalui sau,mort in urma cu treizeci de ani intr-un teribil accident de masina.

Astfel,insotind-ul pe acel barbat pana acasa,Hideo isi reintalneste proprii parinti,acum mai tineri decat el insusi,iar vizitele pe care le va face in casa acestora ajung sa-l consume pe plan fizic,pana la punctul in care,devine el insusi,aproape o fantoma.
Din acest punct,romanul,povestea in sine,ia o intorsatura ciudata:supranaturalul preia comanda cu o dezinvoltura tipica literaturii japoneze contemporane.Dincolo de fascinatia lumii japoneze pentru povestile cu fantome(scriitorul aduce mereu in discutie imagini simbolice foarte expresive pentru cititorul familiarizat cu traditiile si cultura acestui spatiu cultural,putem aminti de calitatile magice ale ratonilor si vulpilor care,in folclorul japonez,au capacitatea de a se transforma in spirite-”Oare ce anume erau de fapt cei doi?Erau vulpi sau ratoni?”(pag.97)),autorul reuseste sa vorbeasca extraordinar de convingator despre conditia umana.Yamada se foloseste de pretextul unei naratiuni apropiate doar formal de genul horror pentru a spune cateva lucruri esentiale despre singuratatea umana,despre atat de discutata criza a cuplului si a comunicarii despre nevoia sentimentului de apartenenta la un anumit spatiu social sau familial.

De fapt,in realitate,linistea pe care afirma Hideo ca o simte contempland singuratatea propriei locuinte e doar speranta;la fel si dorinta de a se cufunda in munca.Lucrurile pe care si le doreste cu adevarat,devin evidente doar odata cu calatoria pe care o face la Asauka,locul copilariei sale,si mai cu seama,odata cu intalnirea cu parintii sai.

Bineinteles,din acest moment incep intrebarile pe care si le pune atat cititorul,cat si Harada:sunt acestia cu adevarat parintii sai?Sunt niste fantome venite sa il necajeasca,sau sa-l ajute sa depaseasca greutatile cu care se confrunta?Este adevarat tot ceea ce i se intampla personajului principal,sau totul este doar rodul imaginatiei sale de scenarist de televiziune?,”Cum sa fie un cuplu de treizeci si ceva de ani parintii mei,nu-i asa?”(pag.56).

Foarte interesant este si faptul ca,de la inceput si pana la sfarsit,sentimentul de spaima este perceput mai degraba de cititor decat de personajul implicat in aceste atat de stranii intamplari,care par,in fond,a fi considerate ceva suficient de obisnuit.Abia atunci cand mama sa ii confirma ca el este copilul lor,abia atunci se sperie protagonistul,insa pentru scurt timp:”M-am straduit sa merg cat se poate de firesc,dar spaima ma prindea din urma.Am coborat scara de fier grabind pasul la fiecare treapta,iar cand am ajuns in strada alergam de-a binelea.Simteam cum fiecare celula din trupul meu pulsa de groaza.”(pag.83).

Tocmai aici gasim intr-adevar marea arta a lui Yamada insusi,precum si efectul propriei sale experiente de celebru scenarist de televiziune,maestru in a face ca granita dintre lumea reala si cea a iluziei sa dispara.

Cinefilii pot recunoaste foarte usor,mai ales cei care au vizionat pelicula Ringu,arta autorului care consta in straini,mai ales in a induce cititorul un soi de stare-limita doar inrudita cu spaima,dar niciodata identica cu aceasta.Mia mult,cinefilii pot recunoaste,aici,si strategia celebra din anumite momente ale Zonei crepusculare,dar Taichi Yamada face,sa zicem,un pas inainte,reusind ca,prin intermediul acestor procedee venite pe filiera celei de-a saptea arte,sa vorbeasca,intr-o maniera unica si greu de uitat,despre singuratate,despre nevoia de dragoste pe care o simte orice fiinta umana,despre trecutul care ne bantuie fara putinta de scapare pe fiecare in parte si despre fantomele sale.

Harada se agata de orice lucru care i-ar putea aduce in viata sa mohorata un strop de fericire.Se agata de revenirea parintilor in viata sa,refuzand sa-i creada pe ceilalti ca este bolnav si ca faptul ca se intalneste cu acestia ii provoaca mai mult rau decat bine.Refuza sa renunte la intalnirile cu parintii lui,chiar daca nici el insusi nu crede ca acestia ar putea fi reali;stie ca sunt fie doar rodul imaginatiei sale,fie niste fantome:”Nu puteam decat sa recunosc ca starea mea psihica era atat de subreda incat ma facuse sa ma pierd in fantezii nebunesti.”(pag.80);”Fusese totusi o halucinatie.Asa ceva nu avea cum sa fie real.”(pag.86).
Se agata si de tanara Kei,o femeie misterioasa,capabila de neasteptate gesturi de iubire,care parea ca isi revendica dreptul de a-l face fericit.Chiar si in momentul in care afla ca si aceasta este o fantoma,isi doreste sa o insoteasca in lumea celor de dincolo,numai pentru a nu ramane din nou singur si pentru a nu pierde acea bucatica de iubire pe care o regasise in parintii sai si in Kei:”Vreau sa fim impreuna!Vreau sa fim impreuna,orice-ar fi!”(pag.194).

Autorul reuseste astfel sa evidentieze foarte clar,prin luptele care se dau inlauntrul personajului,drama unui om singur,un om care nu isi doreste decat un pic de fericire si un strop de iubire,lucruri de care nu a mai avut parte de cand era doar un copil.Harada a trait toata viata incorunjat de straini,care nu au fost capabili sa ii ofere ce a pierdut odata cu moartea parintilor sai - iubire.
Asadar,romanul lui Taichi Yamada,reprezinta,de fapt,prezentarea dramei unui copil care isi pierde parintii la varsta frageda de 12 ani.Drama pe care a trait-o acest copil se rasfrange mai apoi asupra adultului,Hideo Harada,care,desi stie ca totul se intampla doar in mintea lui,se agata de o iluzie,de o fantasma,pntru a simti caldura parintesca,pentru a se simti iubit si protejat;pentru a recupera acea afctiune pe care a pierdut-o in copilarie.El traieste in trecut;isi risca sanatatea pentru a trai in acest trecut alaturi de parintii sai,care dupa parerea lui ii face mai mult bine decat prezentul.

“Straini” de Taichi Yamada este un roman care,dincolo de cadrul nipon in care este plasata actiunea,si dincolo de fascinatia lumii japoneze pentru povestile cu fantome,reuseste sa vorbeasca extrem de convingator despre conditia umana.
“Straini” este “un roman hipnotic,plin de suspans.”,dupa cum spunea Bret Easton Ellis;este “o poveste sobra si emotionanta,de o uluitoare profunzime psihologica”-Daily Telegraph;este intr-adevar “o carte lucida si plina de spirit despre irealitatea imediata,care te urmaraste mult timp dupa ce ai dat ultima pagina”,zicea David Mitchell.

Autorul acestui roman extraordinar ,Taichi Yamada “este cu siguranta unul dintre cei mai buni scriitori japonezi contemporani”-Bret Easto Ellis.

Elena Cristina Udrea despre Mantia de Stele:

Mantia de stele este un roman obiectiv, structurat pe 6 capitole, fiecare dintre ele fiind o poveste de dragoste între două personaje, nativi ai unor zodii diferite.Poveştile de dragoste sunt extrem de diferite şi ne poartă din Evul Mediu sârbesc până în Parisul secolului 21. Convenţia visului e cea care asigură coeziunea romanului. Un personaj feminin se întrupează rând pe rând în celelalte personaje. Putem enumera cateva simboluri:un inel, o pipă etc. Atenţia cititorului e solicitată foarte mult în procesul de urmărire a traseului obiectelor respective.Înduioşătoare e şi povestea Arhondulei Nehama care crede, după moartea prietenei sale, că aceasta încă mai e vie, şi însoţind „strigoiul” într-o croazieră pe Mediterana îşi dăruieşte şi fecioria şi inima unui doctor care se dovedeşte a fi „ursitul din stele”. Bizar e să citim despre tânăra Teodora căreia, anual, îi sunt furate câte trei zile din viaţă, de către iubitul ei care a vieţuit cu un secol mai devreme. Tulburătoare e istorisirea din final care are în centru o femeie-balanţă şi un Minotaur. În timpul atacurilor şi bombardamentelor asupra Belgradului. Protagonistul îşi pierde potenţa şi memoria. Logodnica sa vede în asta o tragedie care le-ar putea distruge relaţia şi sentimentele, drept pentru care apelează la tot soiul de leacuri,reuşind în final să îşi „resusciteze” iubitul cu preţul pierderii propriei sale memorii.. Subiectul celei de a doua poveste este unul simplu..in secolul al 15-lea, la curtea unui voievod sârb, Jeremia, este tocmit un tânăr chipeş, Prohor, pentru a testa erotic toate femeile care ar urma să ajungă în aşternutul stăpânului. În acest timp, frumoasa Filipa Avranezović pregăteşte o strategie de a-l otrăvi pe voievod printr-un sărut. Deznodământul e simplu. Filipa se îndrăgosteşte nebuneşte de tânăr dar, fără să-şi dea seama, crezând că îl otrăveşte pe voievod îşi ucide, de fapt, iubitul.

Radu Haraga despre Portocala mecanică:recenzie premiată

Imi amintesc si astazi, de parca ar fi fost o alta zi de iarna insorita, in care toata lumea se grabea spre servici iar eu eram in vacanta. Imi amintesc si azi cum am luat lista cu carti de citit in acea vacanta, pe care majoritatea pozitiilor fusesera bifate, si mi-am ales un titlu.

Eram la facultate si abia iesisem din adolescenta. Citeam mult, poate putin prea mult, pentru ca in multe zile nu aveam timp de nimic altceva. Asa se face ca am terminat “Portocala mecanica” a lui Burgess intr-o singura zi. Si cartea asta mi-a schimbat perceptia asupra societatii moderne, odata pentru totdeauna.

“Portocala mecanica” nu este o carte despre spalarea creierului, cum spun majoritatea criticilor sai superficiali. Nici despre jungla urbana moderna, in care ne ratacim din cand in cand pentru a fi readusi instantaneu pe potecile zilnice de rutina noastra. Burgess a vrut de fapt sa scrie o carte despre cat de singur si de ratacit te poti simti in lumea secolului XXI, atat inainte, cat si dupa ce iti dai seama de asta. O carte despre disperare si despre cat de frumos poate sa sune Beethoven atunci cand esti inchis fortat intr-o hruba din spatele mintii tale.

Mi s-a parut interesant cum Burgess te ajuta sa intri in mintea lui Alex, personajul principal care nareaza la persoana intai “civilizarea” fortata la care este supus. Imi aminteste cumva de propriile destine, elevate brusc de o revolutie care ne-a transpus brutal si ireversibil in eterna tranzitie pe care o traim azi. Sau, ca sa-l citez pe Alex, “tineretea se duce si ea, bineinteles. Dar cand esti tanar, esti precum un animal. Nu, nu e ca si cum ai fi un animal, ci mai degraba ca si cum ai fi una dintre jucariile acelea malenki pe care le vidvezi cum se vand pe strada, ca niste celaveci mici, facuti din tabla, cu arc inauntru si cu o cheita inafara pe care o rasucesti si iata cum se itkara gir, gir, gir…”

As mai putea sa va povestesc o gramada despre carte, insa mai bine va las sa o cititi. Chiar daca ati apucat sa vedeti si filmul (sau poate tocmai de aceea).

Scrie o recenzie pentru etapa a treia a concursului!

Poti castiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeste mai mult” si un ceas Vodafone Romania.

Romanul Portocala mecanica a fost ecranizat in 1971, in regia lui Stanley Kubrick, avandu-i in distributie pe Malcolm McDowell si Michael Bates. Popularitatea imensa a romanului a fost dublata de intensa mediatizare a filmului, nominalizat la patru premii Oscar. Portocala mecanica ne ofera o viziune a alienarii omului intr-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau.

Este si o carte cu foarte mult umor. Toate acestea te fac sa o savurez pana la ultima pagina.

Este o carte de mare exceptie.

Ancuţa Giura despre Bazar-bizar:recenzie premiată

De-am avea trenuri mai multe şi mai confortabile…şi dacă ai face o călătorie lungă pe calea ferată ţi-aş recomanda să iei cu tine “Bazar bizar“ garantându-ţi că drumul ţi-ar părea foarte scurt şi când ai coborî în gară te-ai simţi uşor şi tonic.În “Bazar bizar“, Radu Paraschivescu a ales să se joace de-a scriitorul realist.“Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai,o elegantă amazoană parcurgea pe o superbă iapă alezană aleile înflorite ale pădurii Boulogne“…scria Camus cu un zâmbet ironic şi cu o ţigară jamesdeaniană în mână.Glumea pe seama scriiturii căutate,realiste.În 2009 însă ,fraza aceasta perfectă în felul ei nu mai este derizorie ,ea este o dovadă vie că realismul nu dă greş niciodată.După această înlănţuire de cuvinte corectă scriitoriceşte se poate întâmpla orice în pădurea Boulogne…Aceasta mi se pare esenţa scriiturii mimetice :ea poate oferi mai multe surprize de lectură şi de interpretare decât un spontan exerciţiu post-modern,uneori.

Puţin mă importă dacă Radu Paraschivescu în “Bazar bizar “scrie realist sau se joacă de-a scrisul realist,rezultatul m-a încântat.Nu citesc nici din greşeală proză cu umor,dar bazarul lui Paraschivescu m-a făcut să râd de viaţa românească şi astfel să mi-o fac suportabilă.Cartea sa este o înşiruire de povestiri tragi-comice,care surprind situaţii pe cât de comune ,tot pe atât de pline de sens.Toate aspectele esenţiale ale vieţii noastre sunt atinse:iubirea văzută ca safe-sex cu posterul Pirelli al Monicăi Bellucci,moartea ca suicid al unui tânăr care nu poate crea nimic nou,pierderea timpului în trafic,violenţa străzii,limbajul business alienant,relaţia noastră de supunere faţă de media,deriziunea politicii mondiale.

Mi-au atras atenţia două dintre povestiri care surprind sexualitatea noastră cea de toate zilele.Într-una din ele,personajul masculin,un ratat,este îndrăgostit de o imagine-Monica Bellucci în calendarul Pirelli.Reprezentând o tipologie masculină în expansiune,îndrăgostitul zilelor noastre nu mai declamă sub balcon ,nu mai face pe eroul macho pe cai putere,el se retrage în sine şi nu mai are nevoie de o dezamăgitoare femeie reală..Cu un poster în faţă sau dinaintea unui ecran ,el fantazează despre o iubire perfectă cu o femeie virtuală.Îi dedică ode post-moderne acestei zeiţe care l-a vrăjit cu carnaţia-i desăvârşită şi mai ales cu tăcerea statuară.Închinarea la zeiţele create de cultul media alienează masculinitatea ,aşa după cum mitul din vechime ilustra că iubirea pentru nereide ,zâne ,nimfe era dacă nu castratoare,atunci mortală.Femeia masculinizată şi bărbatul efeminat sunt feţele unui mit mai recent…Din frustrarea de a trăi lângă femei care îşi neagă maternitatea şi vulnerabilitatea,personajul alege o alternativă de rezolvare a instinctului copulativ care filtrat prin milenii de civilizaţie şi mări de literatură a căpătat şi o dimensiune emoţională .Bărbatul contemporan are o mare nevoie emoţională,dar nu şi-o poate rezolva în real,ci doar ca fantasmă.Internautul de azi mai păstrează încă în el un rest de menestrel cântând iubirea ca ratare supremă…

2. A doua povestire semnificativă pentru completarea imaginii feminine în fantezia bărbatului de azi este“ Filoclub“.Dacă totuşi sexul virtual cu Monica Bellucci nu este complet,în materialitatea sa,bărbatul poate găsi cu economie de timp studente nubile ,nurlii şi erudite.Fetele de la filoclub îndeplinesc ambele dorinţe etern masculine-acuplarea şi intimitatea spirituală de tip anima.Studentele oferă un pachet atrăgător,în care ca bonus clientul primeşte şi mostre de erudiţie,pe preferinţe-hermeneutică,poezie,film,teorie literară etc.De la prostituată la savantă, condiţia femeii a evoluat semnificativ,timp în care aşteptările masculine s-au diversificat.Percepţia actuală pretinde femeii să se ofere complet,cum s-ar spune, cu trup şi…conversaţie,căci despre suflet este anacronic să mai glosăm.

Pe scurt,“Bazarul“ lui Radu Praschivescu este o colecţie de povestiri pilduitoare despre marea alienare spre care evoluăm.Din mit suprem,iubirea a devenit o amăgire mediatică sau comercială,o bizarerie care face din om un animal tot mai însingurat,pierdut într-un hypermarket halucinatoriu care nu mai este bazarul de altădată.Bizar…

Patrascanu despre Bazar-bizar:

Mai întâi aş dori să prezint autorul cărţii „Bazar bizar” - domnul RADU PARASCHIVESCU. S-a născut în anul 1960 la Bucuresti. Absolva cursurile Facultatii de Filologie din Bucuresti, sectia engleza-franceza. Lucreaza pe rand ca profesor de engleza, bibliotecar si documentarist.

In 1993 se angajeaza ca redactor de carte la Editura Olimp. Dupa un an ajunge la Elit, iar dupa un altul la RAO. In 2003 se transfera la Humanitas, unde lucreaza si in momentul de fata ca editor.

A publicat doua romane (Efemeriada si Balul fantomelor), un volum de povestiri despre Bucuresti (Bazar bizar) si unul de eseuri despre necinstea in sport (Fanionul rosu). In 2005 primeste premiul national Ioan Chirila pentru cea mai buna carte de sport a anului (Fanionul rosu).

Este traducator si coautor a doua lucrari de referinta din literatura sportiva (Enciclopedia Larousse a fotbalulului si Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004). A tradus aproape saizeci de carti din autori englezi, americani, canadieni si francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, Kazuo Ishiguro, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, François Mauriac, Scott Turow, John Grisham, Des MacHale, Nick Hornby etc.).

A colaborat la ProSport si Observator cultural. In prezent detine cate o rubrica la Idei In dialog, Cuvantul, Evenimentul Zilei si Gazeta Sporturilor. Publica ocazional In Romania literara, Lettre Internationale, Dilema Veche, Orizont, Tomis, Banatul etc.

Cartea “Bazar bizar” este o colecţie de 11 povestiri despre România, în personaje fictive. Sunt povestiri umoristice care starnesc rasul, uneori chiar in hohote.

Din umorul povestirilor poate fi extrasă ironia situaţiilor, în 240 de pagini fiind bifate 11 poveşti diferite care surprind realităţi din România.

„Omagiu supliciatului pasiv” ridică problema romglezei, văzută prin ochii unui proaspăt angajat la o firmă de marketing. „Filoclublul” povesteşte o iniţiativă de a înfiinţa un bordel care să fie pe deasupra şi un loc al plăcerii intelectuale. „Chitila Sunrise” e despre eşec, un autor care descoperă că ideile sale nu sunt deloc originale. „Parteneri din toate zările, cruciţi-vă” spune multe despre lumea PR-ului românesc. Un dialog din autobus poate fi povestit cu umor, fiind subiectul povestirii „Viaţa ca pe roate”. Lumea fotbalului şi mai ales a şefilor de galerie e povestită în „Animal Plan(e)t”. „O lună plină” tratează o problemă a funcţionarilor români. Vizita preşedintelui Bush la Bucureşti face subiectul povestirii „Bushureştii”, fiind şi un prilej de a trece în revistă câteva figuri. „Biserica Catodică” prezintă încă o situaţie din România. „O tunsoare brici” poate fi un avertisment pentru bărbaţii care întrerup vizionarea unei telenovele. „Abdominabil” are în centru un comandant al unei unităţi militare care nu prea e pe placul subalternilor săi.
Inchei cu un citat din lucrare, evocator cred pentru intreg continutul acesteia: “Bine-aţi venit în România pulsatilă şi absurdă a ultimilor ani. Faceţi cunoştinţă cu o parte din locuitorii ei si apoi consultaţi - la alegere - un medic sau un oracol. Dacă mai ajută la ceva.”

Valilus despre Mantia de Stele:

Mantia de stele a lui Milorad Pavic este o carte inselatoare. Sub pretextul urmaririi istoriilor de dragoste ale unui suflet autorul vorbeste despre altceva decat ma asteptam. Am crezut ca va fi despre metempsihoza (precum Pelerinul Kamanita al lui Karl Gjellerup) si/sau astrologie psihologizata (precum Zodiacul lui Andre Barbault). Ma asteptam la o serie de 12 povesti cu zodii scrise a la Cartarescu, poetic, cu multe emotii si metafore. Am gasit insa povesti despre natura umana, scrise postmodern intr-o plaja mare de registre. Unele dintre ele reale si triste. Ca in realitatea vietii imaginare.

Toate s-au invartit pentru mine in jurul dragostei dintre o peste ascendata in echilibru si un scorpion din doua ori zabovit pentru o vreme la marginea unei cuspide. O atractie dureros de intensa, pornita neasteptat si abrupt la indemnul unor instante mai mari decat ei. Ea cerand pentru prima oara “ce am nevoie” in loc de “ce mi-as dori”, el in continua cautare a momentelor fulgurante pe care a avut apasatoarea sansa de a le trai cu o intensitate mai mare decat este dat, impleticindu-se adesea sub povara unei cunoasteri mai mari decat poate purta. Amandoi ascunzandu-se aproape perfect in spatele zambetului normalitatii. Partea frumoasa este ca amandoi au primit ce cautau. Ea cufundarea pentru o vreme a focului in adancurile vindecatoare ale apelor primordiale, iar el acele momente mai pretioase decat ani intregi. Partea trista este ca pretul pentru momentele magice s-a masurat cu masuri mari. Si ca lumea de aici, mereu invidioasa pe cea de dincolo, si-a cerut si primit tainul “the right thing”-ului. Platit cu apasarea intelegerii sunetului inevitabilitatii (“You hear that Mr. Anderson?… That is the sound of inevitability..”). Dar povestile frumoase isi extrag forta din ne-implinire (“We’ll always have Paris”) si din plecarea departe de “cum se cade”. De aceea uneori singura solutie de a gasi puterea de a merge mai departe este sa crezi in intelepciunea strazii fictionale: “Multumeste-te cu ce primesti. Iar cateodata asta ar trebui sa fie deajuns”. Si tot ele mai au un dar ciudat de a se ascunde cu incapatanare sub cenusi, asteptand rabdatoare o pala de viata. Ticaloasele isi permit sa aiba rabdare. Stiu ca doar ele ne raman alaturi in ultimele clipe dinainte de tunel, pentru a ne sopti tandru: “Say goodbye to Dystopia..”

Nu exista limite intre lumea noastra si cea a fantastica. O fiinta libera inlatura limitele dintre aceste doua lumi. Cred ca cel mai important la un scriitor este sa atinga acel punct in care realul si fantasticul se intalnesc. Textele lui Pavic reflecta cel mai bine intalnirea dintre magic si real, dintre poveste si anti-poveste. Excentric si misterios, autorul isi presara traseul literar cu “indicii-cheie” prin care-si va conduce cititorul catre centrul acelui univers in care limitele dintre real si imaginar sunt anulate. “Mantia de stele. Ghid astrologic de ghicit”, propune o noua aventura in magica lume pe care o reprezinta cartile lui Pavic. “Timpul este creatia Satanei. Vesnicia este creatia lui Dumnezeu. Viata este punctul unde Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Prezentul este momentul in care Timpul se opreste pentru a primi binecuvantarea Vesniciei. In istoria universului exista zone unde Timpul nu se intalneste niciodata cu Eternitatea. Acolo viata nu exista. Viata exista doar in prezent.” Si fiecare dintre cartile celui supranumit “o Seherezada a secolului XX” devine o incercare de a surprinde momentul in care Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Construit ca o enigma literara, “Mantia de stele” propune o complicata formula literara, in care cititorul parcurge un traseu magic.

Cartile mele sunt scrise pentru cititori, dotati cu inteligenta si talent”, marturisea Pavic.

Mădălina Glăvan despre Maestrul de go:

Când am început să citesc “Maestrul de go, nu ştiam nimic despre go, nu ţin minte să fi auzit vreodata (deşi am aflat că este un joc celebru în lume, nu numai în Japonia). Am citit prefaţa, am încercat să mă lămuresc în mare, măcar atât încât să înţeleg cartea. Însă, după ce am început să citesc, mi-am dat seama că nu trebuia să ştiu chiar atât de multe despre go, cum credeam. De ce? Pentru că Kawabata descrie go-ul ca pe o arta, prin care poţi inţelege sufletul japonezilor, şi nu prin tehnică pur si simplu.
Tot romanul se concentrează pe o partidă istorică dintre un venerabil maestru, numit în termeni japonezi, meijin, şi a unui tânar foarte talentat. Modul prin care scriitorul descrie comportamentul fiecăruia în timpul jocului, care dureaza 6 luni, şi felul în care fiecare se folosea de reguli, m-a dus cu gândul la ruptura dintre vechea Japonie şi cea moderna (într-un fel americanizată, dupa cel de-al doilea război mondial). Meijinul, ca reprezentant al vechii Japonii, se adaptează mai greu la noile reguli ale go-ului, pe când celălalt, Otake, se foloseşte cu tot dinadinsul de ele.

Yasunari Kawabata a fost primul scriitor japonez câştigător al unui Premiul Nobel pentru măiestria prin care reuşeşte să exprime sensibilitatea spiritului poporului său. Cartea m-a atras mai ales pentru că vechea Japonia şi tot ce ţine de spiritul japonez mă pasionează, însă nu ştiu dacă un “neiniţiat” ar putea înţelege uşor romanul. În timp lecturii mă gândeam că n-aş fi putut înţelege ce vrea să exprime exact scriitorul dacă nu aveam cîteva informaţii legate de cultura Japoniei.

Din punctul meu de vedere merită citită oricum, şi dacă eşti pasionat de Japonia sau de go, şi dacă nu. Cred că scriitura lejera, dar poetica o să te vrăjească.

Razvan-Paul Derscariu despre Copilul Umbră :

Aceasta carte a fost publicata in 2003, dupa moartea fiicei autorului,Schaduwkind.Aceasta carte s-a bucurat de un succes extraordinar in Olanda, fiind tradus ulterior in peste 15 tari. In 2007, Copilul-umbra a fost nominalizat pentru prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award.

Desi porneste de la un eveniment real autorului ii moare fiica la doar cateva saptamani de la nastere. “Copilul-umbra” (2003) nu e un text propriu-zis autobiografic: nu aflam mai nimic despre circumstantele mortii, despre spital, boala, incercarile medicilor de a o salva pe Isa. In mod curios, realitatea dura a acestei morti e trecuta sub tacere, iar paginile pe care le citim par sa vorbeasca despre altceva, tatonand un limbaj nou sau resuscitand o limba moarta. Atunci cand survine, textul “rupe” tacerea, intrerupe legatura organica ilizibila a tatalui cu micuta lui moarta. Intr-un fel, copilul-umbra e un copil “fara insusiri”, o forma ce nu se poate fixa, un personaj pur, aflat in continua transformare: e “copilul batran” descris de Titus Livius, pruncul bolnav pe care parintii il duc de la Betleem in Egipt, copilul mort abandonat de Frederic Moreau in Educatia sentimentala, fiica lui Iair pe care a inviat-o Isus din morti, iubita din Cantarea Cantarilor. Departe de orice indiscretie si orice forma de intimism, P.F. Thomese cauta cuvintele si lucrurile care raman dupa disparitia fizica a fiintei dragi. Desi probeaza toate registrele tanguirii de la disperare, trecand prin spaima si mizantropie, pana la apatia din final, Copilul-umbra depaseste starea de doliu (pe care Thomese o numea, intr-un interviu, “egocentrica”), descriind mai degraba stari poetice posibile si variabile in “spatiul literar”.

“straini” este o carte care te acapareaza inca de la primele fraze.
invaluita intr-o atmosfera plina de mister aceasta carte exprima singuratatea care se transforma intr-un moment dat in usoara nebunie.
fantasmele, dorintele singuratatea prind un adevarat contur in viata lui Hideo Harada.
cand credea ca disperarea il cuprind aparae o firipa de dragoste in persoana doamnei cu cicatrice.
dac ii readuce la suprafata sentimentul de iubire si caldura umana.
este o carte captivanta care merita citita.

Liana Toma despre Străini:

Prin ochii scriitorului, un barbat “ranit” de divortul de sotia lui, ajungem sa traim stari nevrotice, de neputinta, de disperare, de revolta si de dragoste.
Scris la persoana I, cuvintele te invaluie si-ti prezinta frustarile unui om care are nevoie de caldura sufleteasca, de alint, de rasfat atat de mult, incat parintii lui decedati reinvie prin gesturile dupa care tanjeste atat de mult personajul.
Atentia, nevoia de atentie sau lipsa atentiei ii instraineaza pe oameni atat de mult, incat chiar si dupa o viata petrecuta impreuna, ajung intr-un tarziu, niste straini.

Alexandru Onofrei despre Portocala mecanică:

Presupun ca e o carte exceptionala. Presupun ca e pe linia orwelliana, huxleyana a distopiilor avertisment pentru societatea (post)moderna. Filmul e de o violenta socanta in prima lui parte presupun ca si cartea a fost socanta la vremea ei.

Pentru postmodernismul de azi ce deconstruieste, demitizeaza si relativizeaza orice si oricum cu drag si spor, nu cred ca ar pica bine o astfel de carte; astazi ea nu mai e posibila. O carte eveniment pentru mine ar fi numai una care ar contribui la o RESACRALIZARE a acestei lumi in deriva, o revenire la credinta si spiritualitate; pentru ca zilnic vad, aud si intalnesc oameni care ori sunt ori sunt pe cale de a deveni “pustiuri sufletesti”, “morti in viata”.

Eu nu vreau sa ma potrivesc chipului had al acestui veac literar si caut permanent alternative la mainstreamul gaunos al postmodernismului.

Mihaela Iordan despre Mantia de Stele:

Mantia de stele a lui Milorad Pavic este o carte inselatoare. Sub pretextul urmaririi istoriilor de dragoste ale unui suflet autorul vorbeste despre altceva decat ma asteptam. Am crezut ca va fi despre metempsihoza (precum Pelerinul Kamanita al lui Karl Gjellerup) si/sau astrologie psihologizata (precum Zodiacul lui Andre Barbault). Ma asteptam la o serie de 12 povesti cu zodii scrise a la Cartarescu, poetic, cu multe emotii si metafore. Am gasit insa povesti despre natura umana, scrise postmodern intr-o plaja mare de registre. Unele dintre ele reale si triste. Ca in realitatea vietii imaginare.

Toate s-au invartit pentru mine in jurul dragostei dintre o peste ascendata in echilibru si un scorpion din doua ori zabovit pentru o vreme la marginea unei cuspide. O atractie dureros de intensa, pornita neasteptat si abrupt la indemnul unor instante mai mari decat ei. Ea cerand pentru prima oara “ce am nevoie” in loc de “ce mi-as dori”, el in continua cautare a momentelor fulgurante pe care a avut apasatoarea sansa de a le trai cu o intensitate mai mare decat este dat, impleticindu-se adesea sub povara unei cunoasteri mai mari decat poate purta. Amandoi ascunzandu-se aproape perfect in spatele zambetului normalitatii. Partea frumoasa este ca amandoi au primit ce cautau. Ea cufundarea pentru o vreme a focului in adancurile vindecatoare ale apelor primordiale, iar el acele momente mai pretioase decat ani intregi. Partea trista este ca pretul pentru momentele magice s-a masurat cu masuri mari. Si ca lumea de aici, mereu invidioasa pe cea de dincolo, si-a cerut si primit tainul “the right thing”-ului. Platit cu apasarea intelegerii sunetului inevitabilitatii (“You hear that Mr. Anderson?… That is the sound of inevitability..”). Dar povestile frumoase isi extrag forta din ne-implinire (“We’ll always have Paris”) si din plecarea departe de “cum se cade”. De aceea uneori singura solutie de a gasi puterea de a merge mai departe este sa crezi in intelepciunea strazii fictionale: “Multumeste-te cu ce primesti. Iar cateodata asta ar trebui sa fie deajuns”. Si tot ele mai au un dar ciudat de a se ascunde cu incapatanare sub cenusi, asteptand rabdatoare o pala de viata. Ticaloasele isi permit sa aiba rabdare. Stiu ca doar ele ne raman alaturi in ultimele clipe dinainte de tunel, pentru a ne sopti tandru: “Say goodbye to Dystopia..”
Nu exista limite intre lumea noastra si cea a fantastica. O fiinta libera inlatura limitele dintre aceste doua lumi. Cred ca cel mai important la un scriitor este sa atinga acel punct in care realul si fantasticul se intalnesc. Textele lui Pavic reflecta cel mai bine intalnirea dintre magic si real, dintre poveste si anti-poveste. Excentric si misterios, autorul isi presara traseul literar cu “indicii-cheie” prin care-si va conduce cititorul catre centrul acelui univers in care limitele dintre real si imaginar sunt anulate. “Mantia de stele. Ghid astrologic de ghicit”, propune o noua aventura in magica lume pe care o reprezinta cartile lui Pavic. “Timpul este creatia Satanei. Vesnicia este creatia lui Dumnezeu. Viata este punctul unde Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Prezentul este momentul in care Timpul se opreste pentru a primi binecuvantarea Vesniciei. In istoria universului exista zone unde Timpul nu se intalneste niciodata cu Eternitatea. Acolo viata nu exista. Viata exista doar in prezent.” Si fiecare dintre cartile celui supranumit “o Seherezada a secolului XX” devine o incercare de a surprinde momentul in care Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Construit ca o enigma literara, “Mantia de stele” propune o complicata formula literara, in care cititorul parcurge un traseu magic.

Cartile mele sunt scrise pentru cititori, dotati cu inteligenta si talent”, marturisea Pavic, “

Mihaela Buibas despre Străini:

“Straini” este o carte despre oameni, fantome si moarte.

Ca si alte carti scrise de Taichi Yamada ["In cautarea unei voci din departare", tradusa si la noi tot la editura Humanitas], romanul te fascineaza si te prinde in ghearele sale, desi initial povestea pare simpla si chiar comuna am putea spune.
Personajul principal, Hideo nu atrage atentia deloc, ci reprezinta mai degraba tipul cotidian, un om absolut normal pe care il intalnesti pe strada.

Insa in romanul lui Yamada nu trebuie sa ne lasam niciodata condusi de aparente fiindca totul se schimba. La inceput avem parte de o poveste absolut normala, poate chiar prea “dulce”, apoi va intra in scena si putin paranormal si la finalul cartii ramanem socati de inteligenta cu care este scris acest roman.

Asadar, “Straini” este un roman pe care il veti savura cu siguranta datorita povestii complexe. O carte socanta care iti schimba total viziunea asupra mortii.

Emilia Melania Neculai despre Flux. Psihologia fericirii :

“Flux-Psihologia Fericirii” este una dintre marile carti clasice ale psihologiei secolului XX, salutata ca o lucrare de referinta, in anii 90 si tradusa, de atunci, in aproximativ 20 de limbi. An de an in lume apar sute de carti cu sfaturi de viata: cum sa ne mentinem buna dispozitie, cum sa ne imbogatim, cum sa devenim mai increzatori in noi s.a.m.d. Dar desi ele ne pot ajuta pe un termen scurt, probabil ca ele nu ne satisfac pana la urma, caci nu reusesc sa ne amplifice calitatea trairilor. Ce anume ne face pe noi, oamenii, mai fericiti? Cum ajungem sa ne consideram multumiti? Gratie caror trairi launtrice ne bucuram de viata? Psihologul american de origine maghiara MIHALY CSIKSZENTMIHALYI, renumit pe plan international pentru introducerea conceptului de flux si a unei intrgi teorii bazate pe el, pare sa fi gasit o solutie reala, practica, nu pur filozofica pentru rezolvarea problemei fericirii: motivare, atentie, concentrare, ordonarea gandurilor, folosirea tuturor aptidinilor disponibile, si nu numai atunci cand ne distram, ci si atunci cand muncim-astfel se ajunge in starea de flux, de armonie interioara, cand timpul si problemele curente par a se volatiliza pentru a lasa loc unui imbietor sentiment de transcendenta. Sentiment la care se ajunge prin autoeducare, prin mentinerea sub control a experientei traite. A-ti controla experienta interioara, spune autorul, inseamna a deveni capabil sa alegi calitatea oricarui eveniment pe care vrei sa-l traiesti. DACA ACEASTA NU-I FERICIREA, ATUNCI ESTE CEVA CARE II SEAMANA!

Gabriel Lipan despre Copilul Umbră :

Publicat in 2003, dupa moartea fiicei autorului, inclasabilul Schaduwkind (Copilul-umbra);meditatie, poem in proza, eseu — s-a bucurat de un succes extraordinar in Olanda (70 000 de exemplare vandute), fiind tradus ulterior in peste cincisprezece tari. In 2007, Copilul-umbra a fost nominalizat pentru prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award.

“Cuvant lipsa: Unei femei care-si ingroapa sotul i se spune vaduva, unui barbat ramas fara sotie, vaduv. Un copil fara parinti e orfan. Dar cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?”

Desi porneste de la un eveniment real — autorului ii moare fiica la doar cateva saptamani de la nastere –, Copilul-umbra (2003) nu e un text propriu-zis autobiografic: nu aflam mai nimic despre circumstantele mortii, despre spital, boala, incercarile medicilor de a o salva pe Isa. In mod curios, realitatea dura a acestei morti e trecuta sub tacere, iar paginile pe care le citim par sa vorbeasca despre altceva, tatonand un limbaj nou sau resuscitand o limba moarta. Atunci cand survine, textul “rupe” tacerea, intrerupe legatura organica — ilizibila — a tatalui cu micuta lui moarta. Intr-un fel, copilul-umbra e un copil “fara insusiri”, o forma ce nu se poate fixa, un personaj pur, aflat in continua transformare: e “copilul batran” descris de Titus Livius, pruncul bolnav pe care parintii il duc de la Betleem in Egipt, copilul mort abandonat de Frederic Moreau in Educatia sentimentala, fiica lui Iair pe care a inviat-o Isus din morti, iubita din Cantarea Cantarilor… Departe de orice indiscretie si orice forma de intimism, P.F. Thomese cauta cuvintele si lucrurile care raman dupa disparitia fizica a fiintei dragi. Desi probeaza toate registrele tanguirii — de la disperare, trecand prin spaima si mizantropie, pana la apatia din final –, Copilul-umbra depaseste starea de doliu (pe care Thomese o numea, intr-un interviu, “egocentrica”), descriind mai degraba stari poetice posibile si variabile in “spatiul literar”.

“Un document literar zguduitor si grandios. Copilul-umbra contrazice regula dupa care insuportabilul ar fi un subiect prea incomod pentru literatura moderna.” (Die Zeit)

“Frumos si auster… O comoara!” (Publishers Weekly)

“Cu ce pret teribil a luat nastere aceasta splendida carte! E singurul gand care te impiedica sa scrii despre ea cu si mai mult entuziasm.” (Vrij Nederland)

Andreea-Laura Nicolaescu despre Copilul Umbră :recenzie premiată

Autorul olandez P.F. Thomese scrie in aceste minunate dar succinte memorii despre pierderea fiicei sale din cauza unei hemoragii la creier. Fiecare capitol, concis, reprezinta un testament al iubirii pentru copilul sau, al durerii din cauza pierderii acestuia si al vietii confuze in care autorul si sotia acestuia trebuie sa se regaseasca. Thomese scrie despre pierderea dragostei cu un lirism pe care alte carti de gen nu l-ar putea atinge: “Dragostea dispare atunci cand dispare si persoana? Unde dispare dragostea atunci cand corpul este incinerat? Corpul a fost luat de pe Pamant dar nu si toate lucurile care iti amintesc de el”.

Pentru orice persoana care se confrunta cu pierderea cuiva si suferinta provocata de aceasta, fiecare capitol al acestei minunante carti este o continua mediatie al unui teritoriu necunoscut. Fara sentimentalisme sau patetism, Thomese capteaza incertitudinile si durerea unei persoane care a pierdut ceva sau pe cineva in viata. Acesta ofera cuvinte despre agoniile traite dupa moartea unui copil, dar o face cu demnitate si cu gratie.

“Copilul-umbra” este cartea pe care multi parinti care si-au pierdut copiii, isi doresc sa o fi scris.

Ionela Maria Gradinariu despre Străini:

In Tokioul anilor ‘80, un sufocant labirint de trupuri si povesti, Hideo Harada, scenarist de succes, se hotaraste sa faca o plimbare pe strazile cartierului copilariei sale. Intr-o sala de spectacole, intalneste un barbat care pare a fi intruhiparea tatalui sau, mort in urma cu treizeci de ani intr-un teribil accident. Din acest moment al povestirii, supranaturalul urban preia comanda cu o dezinvoltura tipica literaturii japoneze contemporane: in loc sa descinda solemn ca doua aparitii cetoase, parintii morti ai lui Hideo se uita la baseball si se entuziasmeaza la jocuri de carti; in loc de voci guturale si scartaituri de podele, se aude huruitul neincetat al traficului din marele oras. Hideo Harada, barbat de patruzeci si opt de ani, se lupta sa-si pastreze luciditatea. Cei doi nu pot fi decat o cruda halucinatie, parte a unui scenariu in care replicile sunt scrise chiar de el, un ecran de proiectie al celor mai ascunse dorinte. Si totusi, desi incepe sa sufere de o m! isterioasa boala ale carei semne le sunt vizibile doar celorlalti, Hideo nu-si poate infrana dorinta de a le sta alaturi parintilor sai din alta lume. In acest scenariu ireal sau halucinatoriu mai exista insa un element-cheie, o misterioasa femeie cu cicatrice capabila de neasteptate gesturi de iubire. O poveste despre singuratate cu atmosfera de Solaris japonez, romanul Straini are tempoul si stilul minimalist al unui thriller, ca si greutatea fictiunii de prima clasa.

Aurel Radu despre Portocala mecanică:

Principala carte care mi-a captat atentia din pachetul ad-hoc de zece carti din programul “Citeste mai mult!” este romanul lui Anthony Burgess, Portocala Mecanica. Din pacate, nu am avut ocazia sa-l citesc, dar am urmarit cu mult inters, totodata intrigat,  filmul regizat de Stanley Kubrick, aparut in anul 1971, la 10 ani de la publicarea cartii. Filmul este plin de sexualitate, violenta, droguri si creaza o atmosfera de angoasa…Nu am inteles de ce acest roman nu ne-a fost recomnadat ca lectura in perioada in care eu faceam liceul? Probabil ca romanul contravenea normelor morale de dinainte de 1989! Eroul principal, Alex, care  este de fapt un antierou, reprezinta tipul personajului care cumuleaza cele mai multe trasaturi negative posibile. Alex reprezinta, pentru mine, personajul antipatic, pe care nu-l poti indragi, dar pe care, in aceesi masura, nu-l poti detesta in totalitatea sa. Nu pot spune ca am patrus toate meandrele filmului, dar cu siguranta, mi-a dat un motiv sa citesc romanul. Sper ca aceasta carte sa ajunga si in biblioteca mea.  Bravo pentru campanie.

Cristian despre Portocala mecanică:

“Nu cunosc nici un alt autor care sa fi reconstruit limbajul asa cum o face Anthony Burgess in Portocala mecanica.” (W.S. Burroughs) La inceput nu stiam cum trebuie sa reactionez in fata acestei carti. Recunosc, nu a fost o carte care sa ma prinda inca de la primele pagini. Are multe cuvinte inventate de catre autor in limba rusa, naratorul si personajul principal - Alex, mi se parea un ingamfat, ”gaska” sa mi se parea o adunatura de brute.

3 capitole, 3 etape din viata lui Alex. Actiunea este plasata intr-o lume distopica in care nu mai exista lege si legi, iar o simpla iesire noaptea in oras te poate costa viata. Alex si “gaska” au distractiile lor: noapte de noapte se amuza violand, furand si batand oameni. Si nu e nimeni care sa-i opreasca. Asta pana cand, intr-o noapte, Alex omoara o batrana si este prins de politie. La 15 ani Al Vostru Umil Povestitor [Alex] ajunge la inchisoare. Capitolul 2 se axeaza pe aceasta perioada si in special pe noul program introdus de “Ministrul de Inferne sau de Interne” cu privire la reabilitarea criminalilor. Programul Ludovico, bazandu-se intr-un fel pe cercetarile despre reflexie ale lui Ivan Pavlov, consta in vizualizarea fortata de catre subiect a unor proiectii infatisand diverse crime, omoruri, executii din timpul razboiului, toate acestea in timp ce subiectul se afla sub influenta unui drog care ii provoca o stare de rau. Dupa doua saptamani de asemenea “sedinte de terapie”, micul Alex nu mai este in stare nici sa omoare o musca. Doar gandul de a produce suferinta unei fiinte vii il face sa se simta rau. Alex este astfel vindecat si gata sa fie lasat in libertate.

Incununat de succes, acest experiment lasa loc unei singure intrebari, foarte bine subliniate de preotul inchisorii: cat este de corect din punct de vedere etic un asemenea tratament? Daca omul de la natura este liber sa aleaga, iar prin programul Ludovico statul a anulat pornirea criminala a lui Alex si l-a transformat cu forta intr-un cetatean cat se poate de pasnic, inseamna ca Alex nu mai are posibilitatea de a alege, inseamna ca nu mai este om. Nu, nu o sa va spun ce se intampla in partea a III-a cartii, decat ca am fost putin dezamagita de final. In schimb m-a intrigat titlul cartii, asa ca am cautat pe wikipedia o posibila explicatie. Astfel am aflat ca o “portocala mecanica” este o persoana care poate fie sa faca doar bine, fie sa faca doar rau; cu alte cuvinte, in aparenta este un organism viu, normal, in esenta este un mecanism care poate fi folosit doar intr-un din cele doua scopuri: a face bine sau a face rau. O portocala mecanica nu cunoaste ce este aceea vointa, posibilitatea de a alege. Cartea m-a facut de multe ori sa-mi vina sa inchid ochii si sa nu mai citesc despre crimele si violurile pe care le descrie. Ba chiar m-a facut sa-mi fie si mie rau odata cu Alex, care era supus programului de reabilitare. Dintr-un punct de vedere, cartea si-a atins scopul: mi-a demonstrat ca orice forma de violenta trebuie blamata. Din alt punct de vedere, nu a reusit sa ma faca sa-l simpatizez pe Alex. Nici macar faptul ca era ascultator de muzica clasica si in special de Beethoven nu l-au putut face sa creasca in ochii mei .

Gabriela  Lavinia Gheghea despre Portocala mecanică:

Romanul lui Anthony Burgess degajă o energie uluitoare. Deşi conceput ca o fantezie plasată într-un viitor orwellian, Portocala mecanică îi dă cititorului senzaţia că este mai mult decât pură ficţiune.

Portocala mecanica ne ofera o viziune a alienarii omului într-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau.

Andreea-Cristina Popescu despre Copilul Umbră :

Un text misterios.Suisuri si coborasuri multe,pagini aparent fara nimic de spus,dar cu un intreg amalgam de intelesuri in spatele cortinei.Personaje cu mai multe personalitati,cautari indelungate dupa lucruri ce probabil nu au existat niciodata.O forfota de sentimente ce te lovesc fila de fila,intr-o ordine aleatorie.Lucruri inexplicabile si totusi intelese de toata lumea.O carte plina de surpize,dezamagiri,emotii.

Parca ar fi scrisori primite de la un prieten vechi.Le simti,te ating,insa iti doresti sa ramana in trecut.Si totusi,cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?

Program : Luni – Sâmbătă 09:00 – 21:00, Duminică 09:00 – 20:00

Program : Luni - Duminică 9-21

Program : Luni - Sâmbătă 10-19

Program : Luni - Sâmbătă 10 - 19

Telefon:/Fax: 0259/ 472 955
Librar: Orsolia Schmaus

Program : Luni - Sâmbătă 10-19, Duminică 10 – 17