Home / Citeşte mai mult / Arhiva recenziilor - Etapa 7
Straini.
Straini si singuri.
Iata liantul personajelor pe care ni le infatiseaza - in caldura aerului oriental - Taichi Yamada.
Povestea lui Hideo Harada, scenaristul de aproape 50 de ani este urmarita de singuratate - voita sau spontana - si ne infatiseaza un melange savuros de adevar si irealitate, de tandrete si egoism, de dorinta si dezamagire.
Paginile curg usor si ne introduc in orientul trairilor proaspat divortatului sot, al proaspat posesorului de statut de tata neinteresant si de scenarist de (vag) succes, dezvaluindu-ne o poveste aparent ireala.
El, Hideo, isi descopera dupa trei decenii, parintii morti pe care ia pierdut la numai 12 ani.
Fascinatia regasirii parintilor si exatazul trairilor ii deschide si poarta sufletului, prag pe care i-l trece mai tanara lui vecina Kei.
Hideo - beatitudine si tragism - este creionat de o asemenea maniera incat nu numai ca ne fascineaza si tachineaza de-a lungul povestii ci si inca mult timp dupa ce cartea si-a regasit locul in biblioteca. Si astfel ramanem si noi, straini si singuri.
Caligraful lui Voltaire este un roman captivant, straniu, întunecat, dacă ar trebui să aleg din paleta cromatică, l-aş creiona alb-negru. Autorul Pablo de Santis propune o serie de secvenţe, de acţiuni care se succed asemenea benzilor desenate, cu femei robot foarte frumoase, criminali profesionişti, călugări iezuiţi şi dominicani care se luptă pentru putere, un spânzurat făcător de minuni, mesaje secrete care conţin informaţii pentru fabricarea roboţilor umanoizi, înşiruire de enigme care presupun inteligenţă şi creativitate pentru a fi dezlegate. Întreaga încrengătură de întâmplări este plasată în spectaculosul Secol al Luminilor când era la modă contradicţia dintre progresul ştiinţific, tehnic pe de o parte şi misticismul fanatic şi religios pe de alta. Voltaire este doar un pretext pentru autor de a plasa povestea fantastică în secolul al XVIII-lea. Caligraful Delessius este un magician, un păstrător de secrete, al unor cuvint
e tainice care devin invizibile o dată transcrise pe hârtie şi a unor cerneluri fosforescente şi otravitoare, un sfârşit însângerat. Atmosfera apăsătoare plină de mister, obsesia caligrafului Delessius, mă duc cu gândul în mod reflex la asemănarea acestui roman cu “Numele trandafirului” al lui Umberto Eco precum şi cu “Parfumul” al lui Patrick Suskind.
Cartea de sub aceasta foaie a fost scrisa cu migala pentru ca privitorii de pagini sa o devoreze repede, sa rada in sughituri si ,eventual, sa uite la ce statie de metrou trebuie sa coboare de focul tabloului vreunei sosii de dictator care face exces de zel sau gratie unei gagicute de pagina 5 care l-a fumat pe marquez ca pe o havana (en espanol).
Radu Paraschivescu isi deschide galeria cu o intruziune in lumea multinationalelor de succes care s-au implantat pe cheiul dambovitean cu arme si bagaje (si mai ales cu romgleza lor de tot “wood”-ul), pentru ca tanarul key account manager care ar putea citi cartea sa aiba sansa de a empatiza cu self awareness-ul si atitudinea proactia a Haseremeului (pentru neinitiati Human Resources Manager), care jongleaza abil printre briefinguri, brainsotminguri, follow-up-uri, forecast-uri, staff meeting-uri, conference room-uri, expense reporturi si alte nise lingvistice pe care care Kafka probabil ca se rasuceste de ciuda ca nu le-a folosit in Castelul sau celebru.
A doua fantezie este o comedie erotico-intelectualista alimentata de o baba arghirofila si nostalgica (ca toate babele, ce mai!) si de chiriasa ei, o studenta la litere plictisita de o relatie telefonata cu dragutul ei din locul de origine, care decid sa puna bazele unei case de toleranta onorabile intr-un bloc respectabil. Numai ca bordelul e unul cu staif, fete numai una s’una alese pe spranceana, cu toatele toba de carte (pentru dansele Jean-Paul Sartre chiar nu e cantaretul ala francez…aaa….); unde mai pui ca au si nume de poame parguite care se poarta in consecinta (Peach, Plum, Apricot, Strawberry si cosul e plin). Asadar, aviz asistentilor universitari si tinerilor arhitecti.
Dl Murany este un scriitor cam ratat care face pasiuni de varsta mijlocie pentru o pustoaica vecina. Incearca sa-si dreaga pana de inspiratie literara cu doze de alcoolice; vazand ca nu reuseste sa-si imbune muza nu ii mai ramane decat sa isi regizeze o iesire din scena in stil Jim Morrison sau Jimi Hendrix, regretand imens totusi ca ca nu se va mai putea vedea lafaindu-se in consideratia postuma a detractorilor sai antumi.
Povestea simpozionului Turism fara frontiere cu participare internationala e un fel de Mumia revine in varianta romaneasca. In locul marelui preot Imhotep il gasim pe Tov. Secretar General al Partidului Comunist Roman, readus la viata de un Micky Spaga organizator de evenimente cu obraz subtire si punga groasa. Horror domniile voastre, nu alta!
Turnul Babel e-n troleu. E anul 2000 si sporovaiala pitigaiata a babelor despre cum mai fura aia din piata sau despre vremurile cand Brasovul se chema Stalin e bruiata de un Proces ad-hoc al etapei instrumentat de vocile de magarusi ale ciutanilor parcati pe locurile pentru femei gravide, invalizi si copii mici ; din cand in cand se aude un suav Fato! In zgomot de baloane de guma sparte la misto in timp ce doi intelectuali rataciti comenteaza articlolele din Dilema si aparitiile lui Patapievici de la tv. Va suna cunoscut, nu-i asa?
Areopagul natang al sefilor de galerie din Divizia A de fotbal convocat de tartorul Dinu Stanomir (stiti voi cine!) cu ocazia unui meci al echipei nationale va starni curiozitati printre microbisti (oare cine o fi de fapt Stan Bostan sau Dingo Bingo?) si hohote de ras printre neinitiati.
Oare cati dintre barbatii Romaniei, atat de cheliosi uneori si cu burtica de obicei nu au avut macar o data fantezii sexuale cu una bambola autentica precum Monica Bellucci?
Stimati domni, Radu paraschivescu la voi s-a gandit cand a scris O luna plina.
“Cu prilejul vizitei la Bucuresti a Presedintelui Statelor Unite, George W. Bush, au fost luate masuri de securitate fara precedent in Romania.” ne anunta de la pupitrul ei din Pache coana Esca. Autorul tese un scenariu fericit pe aceasta tema savuroasa, avand ca fel principal un grup de aurolaci claustrati sub capacele sudate la porunca Secret Service, cu garnitura comica de trupeti romanasi descumpaniti ce precizia de peste ocean. Pentru ca romanul si americanul sa mearga “sold langa sold”,sub spectrul curcubeului good-fortune este bineinteles nevoie de o desfasurare considerabila de forte si de atitudine.
O greseala de tipar il face pe batranul ziarist sa-si astepte confratele intr-un restaurant de top-class din Capitala. Un loc ideal pentru o radiografie in roz-gri a moravurilor societatii romanesti si modul in care mass-media noastra opaca formeaza mai mult decat reflecta opinii, curente si mentalitati.
Vizita lunara la frizer poate deveni un cosmar lung cat o telenovela vorbita in spaniola, presarata cu adnotari docte si clarificatoare din partea doamnelor in halate albe care-si varsa lacrimile lor amare si sangele din urechiusele neastamparate ale clientilor preapletosi. (Ce sa-ti fac nene daca te tot foiesti!)
Din momentul in care vazuse pe masa lui lista aceea cu nume, dl. Lent-colonel Lilian Chisleag, commandant al UM00… a realizat ca viata in unitatea militara pe care o conducea nu va mai fi niciodata la fel ca inainte. Radu Paraschivescu evoca figuri cunoscute din timpul satisfacerii stagiului militar si compune o povestire spumoasa pe seama sergentului-majur ajuns colonel care devine debusolat atunci cand are proximitatea sa o lista de tomuri ce urmau sa fie aduse la biblioteca unitatii.
Cartea lui R.P. este o carte-oglinda, care vine sa ne raporteze voios paiele din ochii altora si barnele din ochii nostri. Oamenii noi si vechi care vor gasi timp pentru a citi prezenta comedie in 11 acte( intre doua jurnale de stiri si/sau doua emisiuni senzationale de pe posturile tv) vor avea surpriza mai mult sau mai putin placuta de a se regasi atat pe ei cat si pe cei de langa ei in paginile acestei adevarate culegeri de folclor postdecembrist.
Ultimii ani ai vietii il gasesc pe Tolstoi la mosia de la lasnaia Poliana, traind ca un mujic. Lasase in urma societatea mondena persburgheza, onorurile, ba chiar si propriul destin literar. Devine un fel de patriarh non-conformist, in raspar cu autoritatile laice si cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credinta in care putini il puteau urma. Gasise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la lasnaia Poliana, in singuratate, sta de vorba cu sine despre Dumnezeu si oameni, iar jurnalul, care l-a insotit permanent, e spatiul unde pune intrebari infinite, unde cauta sa inteleaga si sa se exprime altfel decat o facuse in romane.Cenzurate in editiile anterioare ale jurnalului - puterea sovietica putea accepta ’stilul’ lui de mujic, dar nu si spiritul care se impotrivea oricarei revolutii -, aceste meditatii apar acum pentru prima data in traducere romaneasca, la putin timp dupa publicarea lor in Rusia.
Amăriuţei Gheorghe despre Poveşti corecte politic de adormit copiii
M-am întâlnit cu cartea aceasta datorită titlului ei. Alăturarea dintre ingenuitatea copilăriei şi corectitudinea politică este o glumă despre enormitatea absurdului cotidian: până şi puştanii care ar trebui să se bucure la sosirea lui Moş Crăciun au devenit, în loc de copii, pre-bărbaţi şi pre-femei, respectiv pre-adulţi corecţi politic. O lectură a textelor de pe ultima coperta a confirmat ceea ce titlul sugerează atât de bine: “râzi scuturat de un fior incomod”.
Umor negru, inspirat din nemijlocita realitate, cartea constituie o demonstraţie prin reducere la absurd a găunoşeniei conceptelor corectitudinii politice. Reducerea la absurd este dată de plasarea tuturor locurilor comune şi a clişeelor corectitudinii politice în decorul inocent al copilăriei. Un fior suplimentar: dacă noi, adulţii, avem un termen de comparaţie în gândirea liberă de până acum câteva decenii, copiii care vor asculta aceste poveşti nu le vor mai sesiza umorul.
Pe firul poveştilor pe care le ştiam din buni-străbuni autorul a agăţat podoabele societăţii contemporane: perifraze care şi-au pierdut raţiunea artistică deoarece şi-au găsit între timp una ideologică, şi anume lipsa oricărei diferenţe, ultima Thule a corectului politic (pardon, a persoanei corectă-politic, fără discriminări de gen!); şi personaje de imediată actualitate, de la antreprenorul lacom la avocaţii şi mai lacomi, meniţi a înlocui vechii şi demodaţii şoricei. Iar dogma corectitudinii va transcede simpla sensibilitate de a nu ofensa nici măcar pe şobolanii agresivi, şi va suna direct a egalitarism pur şi demagog, aşa cum l-am cunoscut în anii comunismului şi cum îl mai putem auzi pe la întrunirile sindicale.
Carte pentru adulţi, ar trebui să fie apreciată şi pe plaiurile autohtone, unde orice tristă realitate este luată prompt în balon. Autorul ei cam face haz de necaz, dar noi din fericire ne întâlnim cu corectitudinea politică doar în spaţiul lecturii, imunizaţi de o doză bună de umor.
Ce este viitorul? Un copil ar spune că este siguranţa jocului de mâine, a plimbării în parcul însorit şi a mângâierii materne. Pentru un bătrân, viitorul are certitudinea dulce a amintirilor si cea resemnată a sfârşitului. Dar ce înseamnă viitorul pentru tânărul Manuel Desdin, protagonistul romanului “Cele patru fugi ale lui Manuel” scris de Jesus Diaz?
Manuel are un trecut in Cuba, un prezent ca student la Institutul de Fizică a Temperaturilor Joase din Harkov, Ucraina şi un viitor proptit în visul de a deveni un fizician renumit pentru descoperirea unui algoritm ce urma să aibă un impact deosebit în domeniul ştiinţelor. Pendulând între dragostea pentru fizică şi cea pentru boliviana Erika Fesse care l-a părăsit, lăsându-l cu inima frântă, protagonistul primeşte o lovitură imprevizibilă. Devine victimă a sistemului politic sovietic dominat de haos şi a invidiei colegilor săi compatrioţi, fiind obligat să devină un fugar dezorientat şi clandestin în Occident, pentru a nu trebui să renunţe definitiv la planurile sale profesionale.
Aşa începe derularea acţiunii divizată în cele patru fugi corespunzătoare celor patru anotimpuri, din vara anului 1991 până în primavara anului 1992. Fugile lui Manuel au cadenţa temerii şi emoţiilor acestuia de a fi prins de autorităţi suprapusă cu ritmul sacadat al trenurilor cu destinaţie occidentală.
Autorul oferă trenului valenţe multiple, folosindu-l ca principal mijloc de transport al cititorului în gândurile personajului. Astfel, atât protagonistul, cât şi cititorul devin subiecţii unei călătorii a cărei tensiune se află în crescendo. Apoi, Jesus Diaz construieşte un artificiu lingvistic şi botează trenurile cu numele unor personalităţi remarcabile pentru cultura diferitelor ţări din itinerarul lui Manuel. În acest mod este redată o anumită cursivitate a naraţiunii, evitând o eventuală confuzie a cititorilor cu privire la abundenţa de locuri. Mai mult decât atât, prin faptul că un student eminent se indepărtează tot mai mult de vocaţia lui de viitor fizician într-un tren cu numele de Anton Cehov sau Nicolaus Copernicus, este extinsă la proporţii universale drama individuală a cubanezului care dacă ar fi fost lăsat să-şi continue studiile, ar fi devenit un fizician faimos.
Deşi titlul indică numai patru fugi, romanul lui Diaz expune lectorului şi alte fugi, însă de ordin spiritual. În prim-plan este creionată fuga accelerată spre maturizare a personajului, realizând cât de naive şi insignifiante sunt faţă de experienţele ulterioare frământările sale pentru Erika Fesse, din vremea studenţiei la Harkov. De asemenea, se conturează fuga spre rădăcinile ancestrale. Refuzat în Elveţia, Finlanda şi Suedia, Manuel işi găseşte un adăpost in Germania, de unde cu mulţi ani înainte, bunicii lui fugiseră de nazism. Referitor la politică, cititorul asistă la fuga Rusiei de fosta Uniune Sovietică, la destrămarea comunismului.
Ceea ce este surprinzător în acest roman dinamic este un amănunt ce rămâne static până la ultima filă: iubirea sinceră a lui Manuel faţă de Cuba, în ciuda faptului că patria sa a fost cea care l-a trădat şi l-a împiedicat să-şi urmeze visul: “[...] şi-a adus aminte de anii petrecuţi [...] în inaccesibila Cubă, unde fusese fericit, învăţând să mulgă, să taie lemne şi să adune banane cu bunicul.”.
Am citit acest roman scris de un autor cubanez cu aceeaşi emoţie cu care un pasionat al tutunului ar savura un trabuc de provenienţă cubaneză. Am fumat până la dependenţă drama cu final optimist a lui Manuel, apetenţa lui pentru fizică mi-a aprins apetenţa pentru metafizică şi am înţeles că speranţa este ştafeta care ne încurajează să avansăm atunci când viaţa este o fugă, iar noi simţim că cedăm.
Subiectul cartii Strainii este destul de interesant, poate pt ca ma identific mult cu personajul..in aceasta domina singuratate.
In anii ‘80, in Tokyo, il intalnim pe Hideo Harada, scenarist de succes, dar mai putin norocos pe plan sentimental. Acesta isi pierde atat sotia , cat si fiul ; sotia il paraseste pentru cel mai bun prieten, iar fiul pentru compania mamei sale. Intr-una din zile, Hideo se decide sa faca o plimbare pe strazile cartierului copilariei sale. Intr-o sala de spectacole, intalneste un barbat care pare a fi tatal sau, mort in urma cu treizeci de ani intr-un accident. Din acest moment, supranaturalul preia comanda. Parintii morti ai lui Hideo se uita la baseball si se entuziasmeaza la jocuri de carti in compania fiului lor care, vizitandu-i, incepe sa sufere de o boala misterioasa. Barbatul de patruzeci si opt de ani se lupta sa-si pastreze luciditatea. Cei doi nu pot fi decat o halucinatie, o proiectie al celor mai ascunse dorinte si a unei lipse acute de ocrotire si dragoste. Hideo nu-si poate infrana dorinta de fi alaturi de parintii sai din alta lume. Doar misterioasa femeie cu cicatrice, capabila de neasteptate gesturi de iubire , pare a fi cea care il salveaza din ghearele unei alte lumi. Cu toate acestea, ea la randu-i este doar un spirit sinucigas, dornic de a se razbuna pe cel care la un moment dat i-a refuzat cupa de sampanie.Merita citit!
Scrie o recenzie!
Poţi câstiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeşte mai mult” şi un ceas Vodafone România.
