Cristina - Veronica Foltean despre Mantia de stele:

Un roman “in rama”, modern, ciudat si inedit sunt cuvintele care cred ca sunt caracteristice Mantiei de stele a lui Milorad Pavic.

De ce “in rama”? poate pentru ca din fiecare povestire poposim in alta si apoi in alta pana cand sunt epuizate toate cele 12 zodii.
Totul porneste de la un “vis mai presus de vise” care mai apoi il trimite pe cititor de-a lungul a 6 povesti cu perdonaje diferite. Un fel de papusa ruseasca.

Totodata,nu putem ascunde faptul ca citind romanul, acesta ne duce cu gandul la posibilitatea reincarnarii, personajul principal din fiecare poveste fiind de fapt spiritul autorului de-a lungul a 6 identitati in alt timp si spatiu.

E un roman ciudat si inedit pentru ca abordeaza un subiect putin intalnit in literatura: zodiacul. Dar nu orice fel de subiect, ci luarea si prezentarea pe rand a fiecarei zodii, cu lux de amanunte. Putem spune ca e un roman destinat atat initiatilor cat si celor neinitiati in tainele astrologiei. Interesant e faptul ca fiecare zodie e prezentata cu caracteristicile sale si mai apoi, pe parcursul fiecarei povesti, autorul foloseste din caracteristicile zodii pentru a contura personalitatea fiecarui personaj.

Neinitiati in tainele astrologiei pot linistit intelege cartea daca tin seama de indicatiile scrise pentru fiecare zodie in parte iar initiatii vor reusi cu usurinta sa observe orice detaliu pentru a descoperi povestea incifrata a lui Pavic.

Tatonand un taram foarte putin batucit in literatura, Pavic reuseste sa isi uimeasca cititorii cu originalitatea sa. Dea asemenea, imbinarea mai multor genuri: epic si dramatic face ca romanul sa fie unul complex.

Totusi, tin sa marturisesc faptul ca inteligenta lui Pavic e cu adevarat iesita din comun deoarece iti vei da seama foarte greu de cea de-a saptea poveste de dragoste. Doar dupa o rascitire a romanului, poti percepe acele mici semne ce se regasesc in fiecare poveste, tocmai pentru a o alcatui pe cea de-a saptea, ascunsa de banalitate.

Pavic isi provoaca cititorii, ii “infometeaza” tocmai pentru a le mentine interesul asupra cartii si dupa ce acestia au impresia ca “s-au saturat”, abia atunci, Pavic se bucura de trimful sau asupra fiintei comune si le serveste “desertul”, finalul neasteptat, dar totusi asteptat in strafundul constiintei noastre. Maiestral!

Irina Ene despre Portocala Mecanică:recenzie premiată

Binele şi răul sunt cele două feţe opuse ale monedei, dar oare chiar nu se întâlnesc niciodată? Poate că una priveşte către Apus şi cealaltă spre Răsărit, însă nu există cumva o linie fină care să unească zenitul de nadir? Oare chiar poţi să fii bun fără a fi rău în acelaşi timp sau să fii rău fără a avea măcar o fărâmă de bunătate? Anthony Burgess reuşeşte să răspândească toate aceste întrebări în mintea oricărui cititor, întrebări care te vor bântui mult timp după ce vei citi şi ultima pagină a cărţii.

Dincolo de povestea plină de furie şi limbajul brutal, Portocala mecanică este o provocare şi un experiment nu doar pentru personajul principal, ci şi pentru cititorul care este nevoit să vadă cu ochii minţii şi să trăiască aievea aventurile crude ale lui Alex. Trecerea lui de la un răufăcător fără conştiinţă la un banal număr 6655321 în închisoare şi apoi la stadiul de maşinărie socială fără nici o putere de decizie constituie doar un tablou menit să încadreze o serie de chestiuni morale ce definesc adevărata natură umană. Când un om nu poate alege, încetează să mai fie om, afirmă Burgess. Şi poate de aceea omul care alege răul poate fi mai bun decât un om căruia binele îi este impus.

Portocala mecanică nu vorbeşte despre a fi sau a nu fi bun şi nici despre efectele devastatoare ale instinctelor violente imposibil de controlat, ci despre însăşi natura umană şi influenţa societăţii asupra ei. Citind romanul, am simţit că Burgess de fapt nu îl învinovăţeşte pe Alex pentru faptele sale crude şi scandaloase, ci acuză societatea pentru intruziunea ei brutală în viaţa cetăţenilor, pentru încăpăţânarea ei de a-i schimba pe oameni, făcându-i astfel să devină nişte simple maşinării încapabile de a mai lua o decizie etică.

Ca să poţi citi şi înţelege adevăratul mesaj al Portocalei mecanice trebuie să te înarmezi cu o anume doză de curaj pentru a putea duce la bun sfârşit experimentul la care Burgess te va supune cu sau fără consimţământul tău. Esenţial este să poţi vedea faptul că dincolo de aventurile violente ale lui Alex se află de fapt imaginea tragică a omului modern, singur, neputincios şi lipsit de orice speranţă de mai bine. Este o distopie cutremurătoare care din nefericire ameninţă să devină realitatea în care trăim…

Pe mine Portocala mecanică m-a făcut să-mi pun întrebări la care poate că nu m-aş fi gândit vreodată şi cred că trebuie citită tocmai pentru adevărul trist pe care îl rosteşte cu un umor şi o ironie de-a dreptul surprinzătoare. Chiar mă bucur că m-am aventurat să o citesc în original, pentru că aşa am ajuns să apreciez valoarea traducerii unui roman scris într-un limbaj (pe care Burgess l-a numit nadsat) pe cât de original, pe atât de provocator şi de brutal.

Elena Cristina Udrea despre Flux. Psihologia fericirii :

Pt mine aceasta carte se ridica de mult de la stadiul de banal, nu mi place sa citesc carti de subiectul acesta dar totusi am facut o, pot sa recunosc ca mi a schimbat mult conceptul meu privind fericirea. Subiectul acestei cartii este complex, autorul incearca sa demostreze ca fericirea nu se rezuma la lucrurile marunte si simple nici la petreceri, nici la o persoana anume, ea este provocata din interiorul starii psihologice,fluxului cum este denumit de acesta, din concentrarea asupra acelor sarcini care ne mobilizeaza toate competentele. Fericirea se poate dobandi prin capabilitatea de a distinge calitatea unui lucru.

Putem spune ca Mihaly a gasit o solutie practica, putem ajunge in starea de fericire prin atentie, incercand sa facem sa dispara toate lucrurile neplacute si sa ajungem la sentimentul de frumos.

Cristina Brustur despre Străini:

Straini, romanul lui Taichi Yamada in traducerea lui Iuliana Oprina, reda problemele micro-sociale din zilele noastre. Este un alt fel de roman - psihlogic, metafizic sau alegoric.

Harada, personajul principal, este un scenarist de succes al televiziunii nipone, proaspat divortat, un personaj solitar, mult mai profund decat el insusi poate constientiza. Chiar daca traieste, ca individ, o viata normala, Harada este, de fapt, o metafora a tendintelor societatii contemporane. Dezgustat de divort, reticent la romantism, Harada se instraineaza pana si de propriul sau fiu.

Scenarist de succes, cu un statut pe care multi l-ar invidia, el se transforma intr-un personaj cinic, care priveste cu scepticism arta si profesia pe care o practica. Abordat adesea de oameni care il apreciaza atat pe el cat si munca sa, acesta pare ca nu constientizeaza admiratia mai tinerilor sai colaboratori- inclusiv pe aceea aratata de Kei - o femeie mult mai tanara si frumoasa care locuieste in acelasi bloc.

Toate astea, pana cand intalneste imaginea fantasmagorica a tatalui sau - mort cu multi ani urma - si care il va duce la intalnirea cu mama sa, de asemenea plecata din lumea noastra.

Este Harada atat de rupt de lume incat imaginatia sa sa inventeze aceasta noua realitate? Este el intr-atat de instrainat de realitate incat sa poata deschide o usa catre cei de dincolo? S-au intors parintii sai din calatoria fara sfarsit pentru a-si invata fiul nefericit cum sa traiasca din nou? Sau sunt aceste entitati chiar parintii lui Harada? Misterul care invaluie cartea pare sa duca din ce in ce mai mult la Kei.

O carte incintanta care, in ciuda cinsimului degajat de personajul principal, aduce cititorului un intreg arsenal de trairi horror, mister sau chiar sociale.

O carte foarte buna, pe care mi-as dori sa o fi putut citi in original.

Stefana Fultman despre Portocala Mecanică:

Romanul Portocala mecanica a fost ecranizat in 1971, in regia lui Stanley Kubrick, avandu-i in distributie pe Malcolm McDowell si Michael Bates. Popularitatea formidabila a romanului a fost dublata de intensa mediatizare a filmului, nominalizat la patru premii Oscar. Alaturi de 1984 si Minunata lume noua, Portocala mecanica ne ofera o viziune a alienarii omului într-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau.

Cristina Posircaru despre Străini:

Exista rani care ne urmaresc mult timp dupa ce le-am crezut uitate. Astfel i se intampla si personajului central al romanului “Straini” de Taichi Yamada, scenaristul Hideo Harada. Rana provocata de pierderea parintilor in copilarie se redeschide pe neasteptate. Personajul in varsta de 48 de ani isi regaseste parintii morti intr-un cuplu mult mai tanar decat el. Pendularea intre real si fantastic determinata de acest fapt asigura o lectura savuroasa si incitanta.

Cartea prezinta paradoxul relatiilor interpersonale contemporane. Ne simtim de multe ori mai aproape de propriile fantasme decat de oamenii din jur. Astfel, imaginile iluzorii ale sinelui devin mai importante decat realitatea pe care o impartasim cu ceilalti. Dupa divort Hideo Harada se instraineaza de fosta sotie si de propriul copil, dar devine extrem de apropiat de o femeie cu 15 ani mai tanara decat el, cunoscuta recent. Personajul plateste scump afectiunea daruita de aceasta si de fantasmele parintilor sai. Doar intoarcerea la realitate si, implicit, la singuratate il mai poate salva.

Fie ca este vorba despre rani vizibile, pe care le ascundem de ceilalti, cum este cazul femeii intalnite de Hideo Harada, fie ca este vorba despre rani invizibile, pe care le ascundem de noi insine, cu totii purtam o cicatrice a unei rani care inca ne doare.

Scrie o recenzie! Poti castiga un set complet al celor 10 titluri ale programului “Citeste mai mult” si un ceas Vodafone Romania.