Home / Citeşte mai mult / Arhiva recenziilor - Etapa 3
M-am nascut intr-un octombrie ruginit, schimonosit de zambete cu dantela atarnandu-i rupta pe la colturile calendaristice si cu sunete inotand in aroma poeziei simboliste si a ceaiului de scortisoara. “Omul e singura creatura care refuza sa fie ceea ce este”, afirma cu emfaza Albert Camus. Tot asa, eu refuzam sa fiu o simpla pata de tandrete, asa ca, imediat ce m-am nascut, s-a descoperit ca sunt bolnava de aspiratii. Aspiratii livresti. Astfel ca eu, care inotam in ceaiul de portocale si scortisoara, in adolescenta, l-am intalnit pe el. Yasunari era innebunit dupa ceaiul negru, fascinat de arta- inca de mic isi dorise sa devina pictor-, dar si de literatura, pentru ca, in cele din urma, ajunge pictor de cuvinte si isi defineste filozofia literara utilizand termenul de “Shinkankakuh”, tradus de cele mai multe ori ca fiind “neoimpresionism”, poate si pentru ca, printre partidele de ceai negru, literatura si priviri aruncate pe furis artei, a fondat o revista literara de orientare neoimpresionista. Alteori, termenul a fost tradus ca fiind “neosenzualism”. Erotismul textelor sale, abmiguitatile, multivalentele, visurile, aroma care se simte cand atingi o coperta a cartilor lui, acea aroma a kimono-urilor, a Japoniei imperiale, aroma ceaiului negru si a jocului de Go, aroma “Dansatoarei din Izu” si libertatea “Stolului de pasari”, spatiile goale, detaliile, “Masa de toaleta cu oglinda” (”Dansatoarea din Izu”), toate astea au culminat in anul 1968 cu acordarea Premiului Nobel pentru “maiestria lui literara, care exprima cu mare sensibilitate esenta spiritului japonez”. “Maestrul de Go”…Reprezinta o capitulare? Capitularea batranului in fata “Frumoaselor adormite”, capitularea Japoniei imperiale imbracata in kimono si miscandu-se in ritmurile Teatrului No in fata Japoniei secolului XX, capitularea in cel de-al Doilea Razboi Mondial in fata SUA, capitularea autorului in fata vietii, prin sinucidere? In fata vietii, sau in semn de protest fata de pierderea valorilor traditionale, asa cum facuse si bunul sau prieten Yukio Mishima? Printre bucati de turta dulce si cu suvitele de par imbibate in ceaiul de mandarine, ma gandesc la faptul ca japonezii, mai mult decat oricine, au o aspiratie obsesiva catre perfectiune, catre calea divina din “Templul de aur” al lui Mishima sau, de ce nu, din..”Maestrul de Go”…perfectiune care nu se releva decat odata cu armonizarea spirituala, prin contemplarea esteticului, pentru ca, asa cum spune Nietzsche, “lumea nu e justificabila decat ca fenomen estetic”. Preluat din China in secolul al VII-lea, asa cum este specificat si in prefata volumului, Go-ul a fost desemnat de japonezi drept o arta, care pentru maestrul Honinbo Shusai devine arta infrangerii.A lui si a Japoniei. A lui si a lui Yasunari. A mea si a lui Yasunari. A noastra, a tuturor, in fata unui challenger mai tanar, Kitani Minoru si a altuia si mai tanar, mereu tanar, timpul. “Sa presupunem ca timpul este un cerc, ca e o bucla, ca e reversibil, ca e repetabil, ca sta pe loc, ca se grabeste, ca nu exista. Cum ar arata viata cotidiana? Si, pana la urma, cum aratam noi in lupta cu timpul?”, ar fi o idee din cartea lui Alan Lightman, “Visele lui Einstein”. Cum arata maestrul Shusai in lupta cu timpul? Cum l-a perceput Yasunari, trimis fiind de ziarul “Mainichi” sa asiste la jocul de Go pe acest om, sau, mai bine zis, pe aceasta incercare de perfectiune, pe acest ales al Gobanului (echivalentul tablei de sah pentru o partida de Go)pentru care singuratatea era un privilegiu atata timp cat ea cuprindea in interiorul ei suprematia? Oare naratorul si-a vazut propria reflectie? Prietenii spuneau despre el ca e singuratic si introvertit. Este, de asemenea, maestrul prozei japoneze. S-a sinucis, poate pentru ca prezentul trait era unul incognoscibil, de neimaginat pentru el. Si Japonia a depus armele in fata prezentului implacabil. Maestrul Shusai moare la un an dupa pierderea meciului. Moartea spirituala, infrangerea, atrag si moartea fizica? Un maestru poate muri cu adevarat vreodata? “Maestrul de Go” sau…”Maestrul de ceai” (Yasushi Inoue) pot disparea cu adevarat? Si daca e asa, de ce ii simtim in fiecare dintre noi? De ce ne doare infrangerea lor? Ei devin acaparati, talentul lor si dragostea pentru joc ii subjuga. Pierderea ii ucide. Duelul simbolic dintre Shusai si acest challenger tanar are multiple valente. Poate fi si lupta pe care o da fiecare dintre noi cu natura sa ludica, neexperimentata insa aroganta, dornica de suprematie, jubiland in fata destinului? Jucatorul cu mai putina experienta primeste un numar de piese in avans (handicap). Kitani refuza sa accepte regulile jocului. E tanar si dornic de suprematie. In final, atitudinea rebela castiga. Maestrul pierde. Insa pierde fara a renunta cu adevarat. El nu alege ca ultima mutare sinuciderea, plasarea unei pietre intr-una din intersectiile inconjurate de piesele adverse. Alege lupta. Nu inseamna oare, ca, in final, a castigat? A fost admirat numai cand a reusit sa detina suprematia. Oare? Atunci, ce il determina pe Yasunari sa imortalizeze acest meci? Nu ambivalenta, faptul ca un om pierde si castiga in acelasi timp? Originea divina a limbajului: Dumnezeu a creat in tacere. Maestrul a jucat ultimul meci cu tacerea dansandu-i pe buze. Omul a numait apoi toate lucrurile create de Dumnezeu datorita inzestrarii divine cu posibilitatea de a vorbi. Competenta lingvistica, am zice astazi. Novicele refuza conventionalismul jocului, normele. Maestrul pierde tot in tacere. Un an mai tarziu moare. Nu e greu sa ne imaginam: tot in tacere. Dintre Dumnezeu si om, cine castiga cu adevarat? Dintre maestru si novice, cine pierde cu adevarat? Partidele de Go se desfasoara in multiple incaperi, iar operele de arta din ele sunt descrise cu minutiozitate. Lui Yasunari ii placea arta, da. De asemenea, conjunctura si detaliile sunt cele care scriu punctul final. Ele muta ultima piesa. In viata, noi uitam de semnificatia detaliilor. In mod sigur adevaratii maestri ne deplang incompetenta. In spatele nostru, se aude “Vuietul muntelui”…si piesele mergand pe tabla de Go.
Taichi Yamada este unul dintre cei mai cunoscuti scriitori si scenaristi de televiziune din Japonia.Yamada s-a nascut la Tokio,in 1934.A absolvit in 1958 Universitatea Waseda cu o diploma de limba si literatura japoneza,iar inainte de a debuta ca romancier si dramaturg,a inceput sa lucreze in industria cinematografica,la studiourile de film Shoschiku.Scenariile sale Tv s-au bucurat de mare succes,fiind recompensate cu premii importante:Premiul Ministerului Educatiei (1983),Premiul Mukoda Kuniko (1984),Premiul Kikuchi Kan(1985).In 1991,scenariul sau pentru filmul Sbonen Jidai(Copilarie)a fost recompensat,printre altele,cu Premiul Academiei Japoneze si Premiul pentru Scenariu al Uniunii Scriitorilor din Japonia.Printre romanele sale se numara:Tobu Yume wo Sbibaraku Minai(N-am mai visat de mult ca zbor,1985,ecranizat in 1990,in regia lui Eizo Sugawa),Toko nokoe wo Sagasbite(In cautarea unei voci indepartate,1986)si Ijintachi to no Hatsu(Straini,1987),carte distinsa cu Premiul Yamamoto Shugoro in 1987 si ecranizata un an mai tarziu in regia lui Obayashi Nobuhiko.
Romanul “Straini” al lui Taichi Yamada este o poveste despre singuratate,despre drama unui copil,care isi pierde ambii parinti la varsta de 12 ani-drama reflecatata mai tarziu in viata adultului.
Hideo Harada,personajul principal al romanului “Straini” scris de Taichi Yamada,scenarist de televiziune,in varsta de 48 de ani,divortat recent si instrainat nu doar de sotia sa,ci si de fiul lui,locuieste la Tokio,intr-o cladire impunatoare,populata doar ziua.Seara,angajatii birourilor din bloc pleaca,naratorul ramanului fiind convins ca ramane absolut singur,singuratate care il afecteaza foarte mult:”Nu putea fi decat o nevroza provocata de divort.Nu era normal sa mi se para ca e prea multa liniste intr-o cladire adiacenta unei sosele aglomerate.”(pag.7).
Insa,spre surprinderea sa,in bloc,mai locuieste o femeie tanara,frumoasa si misterioasa,pe nume Kei,cu care Harada incepe sa se intalneasca,intuind,insa,de la inceput,ca unicul lucru care ii uneste este o imensa singuratate.O singuratate,care,pe el,cel putin,il urmarise parca intreaga viata:ramas orfan de ambii parinti la varsta de 12 ani si crescut printre straini,mai tarziu simtindu-se prizonier intr-o casnicie in care nici unul dintre parteneri nu era capabil sa comunice cu celalalt,abandonat de compania de televiziune pentru care lucrase ani de zile si ajungand,in consecinta,sa se simta aproape fericit,sau cel putin in elementul sau,intr-o cladire in care nu ramanea decat o singura persoana peste noapte.Pe acest fond,Harada se hotaraste ca intr-una din zile sa-si revada carierul copilariei.
Intr-o sala de spectacole,din cartierul Tawara-machi,Hideo Harada intalneste un barbat care parea a fi copia perfecta a tatalui sau,mort in urma cu treizeci de ani intr-un teribil accident de masina.
Astfel,insotind-ul pe acel barbat pana acasa,Hideo isi reintalneste proprii parinti,acum mai tineri decat el insusi,iar vizitele pe care le va face in casa acestora ajung sa-l consume pe plan fizic,pana la punctul in care,devine el insusi,aproape o fantoma.
Din acest punct,romanul,povestea in sine,ia o intorsatura ciudata:supranaturalul preia comanda cu o dezinvoltura tipica literaturii japoneze contemporane.Dincolo de fascinatia lumii japoneze pentru povestile cu fantome(scriitorul aduce mereu in discutie imagini simbolice foarte expresive pentru cititorul familiarizat cu traditiile si cultura acestui spatiu cultural,putem aminti de calitatile magice ale ratonilor si vulpilor care,in folclorul japonez,au capacitatea de a se transforma in spirite-”Oare ce anume erau de fapt cei doi?Erau vulpi sau ratoni?”(pag.97)),autorul reuseste sa vorbeasca extraordinar de convingator despre conditia umana.Yamada se foloseste de pretextul unei naratiuni apropiate doar formal de genul horror pentru a spune cateva lucruri esentiale despre singuratatea umana,despre atat de discutata criza a cuplului si a comunicarii despre nevoia sentimentului de apartenenta la un anumit spatiu social sau familial.
De fapt,in realitate,linistea pe care afirma Hideo ca o simte contempland singuratatea propriei locuinte e doar speranta;la fel si dorinta de a se cufunda in munca.Lucrurile pe care si le doreste cu adevarat,devin evidente doar odata cu calatoria pe care o face la Asauka,locul copilariei sale,si mai cu seama,odata cu intalnirea cu parintii sai.
Bineinteles,din acest moment incep intrebarile pe care si le pune atat cititorul,cat si Harada:sunt acestia cu adevarat parintii sai?Sunt niste fantome venite sa il necajeasca,sau sa-l ajute sa depaseasca greutatile cu care se confrunta?Este adevarat tot ceea ce i se intampla personajului principal,sau totul este doar rodul imaginatiei sale de scenarist de televiziune?,”Cum sa fie un cuplu de treizeci si ceva de ani parintii mei,nu-i asa?”(pag.56).
Foarte interesant este si faptul ca,de la inceput si pana la sfarsit,sentimentul de spaima este perceput mai degraba de cititor decat de personajul implicat in aceste atat de stranii intamplari,care par,in fond,a fi considerate ceva suficient de obisnuit.Abia atunci cand mama sa ii confirma ca el este copilul lor,abia atunci se sperie protagonistul,insa pentru scurt timp:”M-am straduit sa merg cat se poate de firesc,dar spaima ma prindea din urma.Am coborat scara de fier grabind pasul la fiecare treapta,iar cand am ajuns in strada alergam de-a binelea.Simteam cum fiecare celula din trupul meu pulsa de groaza.”(pag.83).
Tocmai aici gasim intr-adevar marea arta a lui Yamada insusi,precum si efectul propriei sale experiente de celebru scenarist de televiziune,maestru in a face ca granita dintre lumea reala si cea a iluziei sa dispara.
Cinefilii pot recunoaste foarte usor,mai ales cei care au vizionat pelicula Ringu,arta autorului care consta in straini,mai ales in a induce cititorul un soi de stare-limita doar inrudita cu spaima,dar niciodata identica cu aceasta.Mia mult,cinefilii pot recunoaste,aici,si strategia celebra din anumite momente ale Zonei crepusculare,dar Taichi Yamada face,sa zicem,un pas inainte,reusind ca,prin intermediul acestor procedee venite pe filiera celei de-a saptea arte,sa vorbeasca,intr-o maniera unica si greu de uitat,despre singuratate,despre nevoia de dragoste pe care o simte orice fiinta umana,despre trecutul care ne bantuie fara putinta de scapare pe fiecare in parte si despre fantomele sale.
Harada se agata de orice lucru care i-ar putea aduce in viata sa mohorata un strop de fericire.Se agata de revenirea parintilor in viata sa,refuzand sa-i creada pe ceilalti ca este bolnav si ca faptul ca se intalneste cu acestia ii provoaca mai mult rau decat bine.Refuza sa renunte la intalnirile cu parintii lui,chiar daca nici el insusi nu crede ca acestia ar putea fi reali;stie ca sunt fie doar rodul imaginatiei sale,fie niste fantome:”Nu puteam decat sa recunosc ca starea mea psihica era atat de subreda incat ma facuse sa ma pierd in fantezii nebunesti.”(pag.80);”Fusese totusi o halucinatie.Asa ceva nu avea cum sa fie real.”(pag.86).
Se agata si de tanara Kei,o femeie misterioasa,capabila de neasteptate gesturi de iubire,care parea ca isi revendica dreptul de a-l face fericit.Chiar si in momentul in care afla ca si aceasta este o fantoma,isi doreste sa o insoteasca in lumea celor de dincolo,numai pentru a nu ramane din nou singur si pentru a nu pierde acea bucatica de iubire pe care o regasise in parintii sai si in Kei:”Vreau sa fim impreuna!Vreau sa fim impreuna,orice-ar fi!”(pag.194).
Autorul reuseste astfel sa evidentieze foarte clar,prin luptele care se dau inlauntrul personajului,drama unui om singur,un om care nu isi doreste decat un pic de fericire si un strop de iubire,lucruri de care nu a mai avut parte de cand era doar un copil.Harada a trait toata viata incorunjat de straini,care nu au fost capabili sa ii ofere ce a pierdut odata cu moartea parintilor sai - iubire.
Asadar,romanul lui Taichi Yamada,reprezinta,de fapt,prezentarea dramei unui copil care isi pierde parintii la varsta frageda de 12 ani.Drama pe care a trait-o acest copil se rasfrange mai apoi asupra adultului,Hideo Harada,care,desi stie ca totul se intampla doar in mintea lui,se agata de o iluzie,de o fantasma,pntru a simti caldura parintesca,pentru a se simti iubit si protejat;pentru a recupera acea afctiune pe care a pierdut-o in copilarie.El traieste in trecut;isi risca sanatatea pentru a trai in acest trecut alaturi de parintii sai,care dupa parerea lui ii face mai mult bine decat prezentul.
“Straini” de Taichi Yamada este un roman care,dincolo de cadrul nipon in care este plasata actiunea,si dincolo de fascinatia lumii japoneze pentru povestile cu fantome,reuseste sa vorbeasca extrem de convingator despre conditia umana.
“Straini” este “un roman hipnotic,plin de suspans.”,dupa cum spunea Bret Easton Ellis;este “o poveste sobra si emotionanta,de o uluitoare profunzime psihologica”-Daily Telegraph;este intr-adevar “o carte lucida si plina de spirit despre irealitatea imediata,care te urmaraste mult timp dupa ce ai dat ultima pagina”,zicea David Mitchell.
Autorul acestui roman extraordinar ,Taichi Yamada “este cu siguranta unul dintre cei mai buni scriitori japonezi contemporani”-Bret Easto Ellis.
Mantia de stele este un roman obiectiv, structurat pe 6 capitole, fiecare dintre ele fiind o poveste de dragoste între două personaje, nativi ai unor zodii diferite.Poveştile de dragoste sunt extrem de diferite şi ne poartă din Evul Mediu sârbesc până în Parisul secolului 21. Convenţia visului e cea care asigură coeziunea romanului. Un personaj feminin se întrupează rând pe rând în celelalte personaje. Putem enumera cateva simboluri:un inel, o pipă etc. Atenţia cititorului e solicitată foarte mult în procesul de urmărire a traseului obiectelor respective.Înduioşătoare e şi povestea Arhondulei Nehama care crede, după moartea prietenei sale, că aceasta încă mai e vie, şi însoţind „strigoiul” într-o croazieră pe Mediterana îşi dăruieşte şi fecioria şi inima unui doctor care se dovedeşte a fi „ursitul din stele”. Bizar e să citim despre tânăra Teodora căreia, anual, îi sunt furate câte trei zile din viaţă, de către iubitul ei care a vieţuit cu un secol mai devreme. Tulburătoare e istorisirea din final care are în centru o femeie-balanţă şi un Minotaur. În timpul atacurilor şi bombardamentelor asupra Belgradului. Protagonistul îşi pierde potenţa şi memoria. Logodnica sa vede în asta o tragedie care le-ar putea distruge relaţia şi sentimentele, drept pentru care apelează la tot soiul de leacuri,reuşind în final să îşi „resusciteze” iubitul cu preţul pierderii propriei sale memorii.. Subiectul celei de a doua poveste este unul simplu..in secolul al 15-lea, la curtea unui voievod sârb, Jeremia, este tocmit un tânăr chipeş, Prohor, pentru a testa erotic toate femeile care ar urma să ajungă în aşternutul stăpânului. În acest timp, frumoasa Filipa Avranezović pregăteşte o strategie de a-l otrăvi pe voievod printr-un sărut. Deznodământul e simplu. Filipa se îndrăgosteşte nebuneşte de tânăr dar, fără să-şi dea seama, crezând că îl otrăveşte pe voievod îşi ucide, de fapt, iubitul.
Imi amintesc si astazi, de parca ar fi fost o alta zi de iarna insorita, in care toata lumea se grabea spre servici iar eu eram in vacanta. Imi amintesc si azi cum am luat lista cu carti de citit in acea vacanta, pe care majoritatea pozitiilor fusesera bifate, si mi-am ales un titlu.
Eram la facultate si abia iesisem din adolescenta. Citeam mult, poate putin prea mult, pentru ca in multe zile nu aveam timp de nimic altceva. Asa se face ca am terminat “Portocala mecanica” a lui Burgess intr-o singura zi. Si cartea asta mi-a schimbat perceptia asupra societatii moderne, odata pentru totdeauna.
“Portocala mecanica” nu este o carte despre spalarea creierului, cum spun majoritatea criticilor sai superficiali. Nici despre jungla urbana moderna, in care ne ratacim din cand in cand pentru a fi readusi instantaneu pe potecile zilnice de rutina noastra. Burgess a vrut de fapt sa scrie o carte despre cat de singur si de ratacit te poti simti in lumea secolului XXI, atat inainte, cat si dupa ce iti dai seama de asta. O carte despre disperare si despre cat de frumos poate sa sune Beethoven atunci cand esti inchis fortat intr-o hruba din spatele mintii tale.
Mi s-a parut interesant cum Burgess te ajuta sa intri in mintea lui Alex, personajul principal care nareaza la persoana intai “civilizarea” fortata la care este supus. Imi aminteste cumva de propriile destine, elevate brusc de o revolutie care ne-a transpus brutal si ireversibil in eterna tranzitie pe care o traim azi. Sau, ca sa-l citez pe Alex, “tineretea se duce si ea, bineinteles. Dar cand esti tanar, esti precum un animal. Nu, nu e ca si cum ai fi un animal, ci mai degraba ca si cum ai fi una dintre jucariile acelea malenki pe care le vidvezi cum se vand pe strada, ca niste celaveci mici, facuti din tabla, cu arc inauntru si cu o cheita inafara pe care o rasucesti si iata cum se itkara gir, gir, gir…”
As mai putea sa va povestesc o gramada despre carte, insa mai bine va las sa o cititi. Chiar daca ati apucat sa vedeti si filmul (sau poate tocmai de aceea).
