Paula Mihai despre Portocala mecanică:

Romanul Portocala mecanica a fost ecranizat in 1971, in regia lui Stanley Kubrick, avandu-i in distributie pe Malcolm McDowell si Michael Bates. Popularitatea imensa a romanului a fost dublata de intensa mediatizare a filmului, nominalizat la patru premii Oscar. Portocala mecanica ne ofera o viziune a alienarii omului intr-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau.

Este si o carte cu foarte mult umor. Toate acestea te fac sa o savurez pana la ultima pagina.

Este o carte de mare exceptie.

Ancuţa Giura despre Bazar-bizar:recenzie premiată

De-am avea trenuri mai multe şi mai confortabile…şi dacă ai face o călătorie lungă pe calea ferată ţi-aş recomanda să iei cu tine “Bazar bizar“ garantându-ţi că drumul ţi-ar părea foarte scurt şi când ai coborî în gară te-ai simţi uşor şi tonic.În “Bazar bizar“, Radu Paraschivescu a ales să se joace de-a scriitorul realist.“Într-o frumoasă dimineaţă din luna mai,o elegantă amazoană parcurgea pe o superbă iapă alezană aleile înflorite ale pădurii Boulogne“…scria Camus cu un zâmbet ironic şi cu o ţigară jamesdeaniană în mână.Glumea pe seama scriiturii căutate,realiste.În 2009 însă ,fraza aceasta perfectă în felul ei nu mai este derizorie ,ea este o dovadă vie că realismul nu dă greş niciodată.După această înlănţuire de cuvinte corectă scriitoriceşte se poate întâmpla orice în pădurea Boulogne…Aceasta mi se pare esenţa scriiturii mimetice :ea poate oferi mai multe surprize de lectură şi de interpretare decât un spontan exerciţiu post-modern,uneori.

Puţin mă importă dacă Radu Paraschivescu în “Bazar bizar “scrie realist sau se joacă de-a scrisul realist,rezultatul m-a încântat.Nu citesc nici din greşeală proză cu umor,dar bazarul lui Paraschivescu m-a făcut să râd de viaţa românească şi astfel să mi-o fac suportabilă.Cartea sa este o înşiruire de povestiri tragi-comice,care surprind situaţii pe cât de comune ,tot pe atât de pline de sens.Toate aspectele esenţiale ale vieţii noastre sunt atinse:iubirea văzută ca safe-sex cu posterul Pirelli al Monicăi Bellucci,moartea ca suicid al unui tânăr care nu poate crea nimic nou,pierderea timpului în trafic,violenţa străzii,limbajul business alienant,relaţia noastră de supunere faţă de media,deriziunea politicii mondiale.

Mi-au atras atenţia două dintre povestiri care surprind sexualitatea noastră cea de toate zilele.Într-una din ele,personajul masculin,un ratat,este îndrăgostit de o imagine-Monica Bellucci în calendarul Pirelli.Reprezentând o tipologie masculină în expansiune,îndrăgostitul zilelor noastre nu mai declamă sub balcon ,nu mai face pe eroul macho pe cai putere,el se retrage în sine şi nu mai are nevoie de o dezamăgitoare femeie reală..Cu un poster în faţă sau dinaintea unui ecran ,el fantazează despre o iubire perfectă cu o femeie virtuală.Îi dedică ode post-moderne acestei zeiţe care l-a vrăjit cu carnaţia-i desăvârşită şi mai ales cu tăcerea statuară.Închinarea la zeiţele create de cultul media alienează masculinitatea ,aşa după cum mitul din vechime ilustra că iubirea pentru nereide ,zâne ,nimfe era dacă nu castratoare,atunci mortală.Femeia masculinizată şi bărbatul efeminat sunt feţele unui mit mai recent…Din frustrarea de a trăi lângă femei care îşi neagă maternitatea şi vulnerabilitatea,personajul alege o alternativă de rezolvare a instinctului copulativ care filtrat prin milenii de civilizaţie şi mări de literatură a căpătat şi o dimensiune emoţională .Bărbatul contemporan are o mare nevoie emoţională,dar nu şi-o poate rezolva în real,ci doar ca fantasmă.Internautul de azi mai păstrează încă în el un rest de menestrel cântând iubirea ca ratare supremă…

2. A doua povestire semnificativă pentru completarea imaginii feminine în fantezia bărbatului de azi este“ Filoclub“.Dacă totuşi sexul virtual cu Monica Bellucci nu este complet,în materialitatea sa,bărbatul poate găsi cu economie de timp studente nubile ,nurlii şi erudite.Fetele de la filoclub îndeplinesc ambele dorinţe etern masculine-acuplarea şi intimitatea spirituală de tip anima.Studentele oferă un pachet atrăgător,în care ca bonus clientul primeşte şi mostre de erudiţie,pe preferinţe-hermeneutică,poezie,film,teorie literară etc.De la prostituată la savantă, condiţia femeii a evoluat semnificativ,timp în care aşteptările masculine s-au diversificat.Percepţia actuală pretinde femeii să se ofere complet,cum s-ar spune, cu trup şi…conversaţie,căci despre suflet este anacronic să mai glosăm.

Pe scurt,“Bazarul“ lui Radu Praschivescu este o colecţie de povestiri pilduitoare despre marea alienare spre care evoluăm.Din mit suprem,iubirea a devenit o amăgire mediatică sau comercială,o bizarerie care face din om un animal tot mai însingurat,pierdut într-un hypermarket halucinatoriu care nu mai este bazarul de altădată.Bizar…

Patrascanu despre Bazar-bizar:

Mai întâi aş dori să prezint autorul cărţii „Bazar bizar” - domnul RADU PARASCHIVESCU. S-a născut în anul 1960 la Bucuresti. Absolva cursurile Facultatii de Filologie din Bucuresti, sectia engleza-franceza. Lucreaza pe rand ca profesor de engleza, bibliotecar si documentarist.

In 1993 se angajeaza ca redactor de carte la Editura Olimp. Dupa un an ajunge la Elit, iar dupa un altul la RAO. In 2003 se transfera la Humanitas, unde lucreaza si in momentul de fata ca editor.

A publicat doua romane (Efemeriada si Balul fantomelor), un volum de povestiri despre Bucuresti (Bazar bizar) si unul de eseuri despre necinstea in sport (Fanionul rosu). In 2005 primeste premiul national Ioan Chirila pentru cea mai buna carte de sport a anului (Fanionul rosu).

Este traducator si coautor a doua lucrari de referinta din literatura sportiva (Enciclopedia Larousse a fotbalulului si Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004). A tradus aproape saizeci de carti din autori englezi, americani, canadieni si francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, Kazuo Ishiguro, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, François Mauriac, Scott Turow, John Grisham, Des MacHale, Nick Hornby etc.).

A colaborat la ProSport si Observator cultural. In prezent detine cate o rubrica la Idei In dialog, Cuvantul, Evenimentul Zilei si Gazeta Sporturilor. Publica ocazional In Romania literara, Lettre Internationale, Dilema Veche, Orizont, Tomis, Banatul etc.

Cartea “Bazar bizar” este o colecţie de 11 povestiri despre România, în personaje fictive. Sunt povestiri umoristice care starnesc rasul, uneori chiar in hohote.

Din umorul povestirilor poate fi extrasă ironia situaţiilor, în 240 de pagini fiind bifate 11 poveşti diferite care surprind realităţi din România.

„Omagiu supliciatului pasiv” ridică problema romglezei, văzută prin ochii unui proaspăt angajat la o firmă de marketing. „Filoclublul” povesteşte o iniţiativă de a înfiinţa un bordel care să fie pe deasupra şi un loc al plăcerii intelectuale. „Chitila Sunrise” e despre eşec, un autor care descoperă că ideile sale nu sunt deloc originale. „Parteneri din toate zările, cruciţi-vă” spune multe despre lumea PR-ului românesc. Un dialog din autobus poate fi povestit cu umor, fiind subiectul povestirii „Viaţa ca pe roate”. Lumea fotbalului şi mai ales a şefilor de galerie e povestită în „Animal Plan(e)t”. „O lună plină” tratează o problemă a funcţionarilor români. Vizita preşedintelui Bush la Bucureşti face subiectul povestirii „Bushureştii”, fiind şi un prilej de a trece în revistă câteva figuri. „Biserica Catodică” prezintă încă o situaţie din România. „O tunsoare brici” poate fi un avertisment pentru bărbaţii care întrerup vizionarea unei telenovele. „Abdominabil” are în centru un comandant al unei unităţi militare care nu prea e pe placul subalternilor săi.
Inchei cu un citat din lucrare, evocator cred pentru intreg continutul acesteia: “Bine-aţi venit în România pulsatilă şi absurdă a ultimilor ani. Faceţi cunoştinţă cu o parte din locuitorii ei si apoi consultaţi - la alegere - un medic sau un oracol. Dacă mai ajută la ceva.”

Valilus despre Mantia de Stele:

Mantia de stele a lui Milorad Pavic este o carte inselatoare. Sub pretextul urmaririi istoriilor de dragoste ale unui suflet autorul vorbeste despre altceva decat ma asteptam. Am crezut ca va fi despre metempsihoza (precum Pelerinul Kamanita al lui Karl Gjellerup) si/sau astrologie psihologizata (precum Zodiacul lui Andre Barbault). Ma asteptam la o serie de 12 povesti cu zodii scrise a la Cartarescu, poetic, cu multe emotii si metafore. Am gasit insa povesti despre natura umana, scrise postmodern intr-o plaja mare de registre. Unele dintre ele reale si triste. Ca in realitatea vietii imaginare.

Toate s-au invartit pentru mine in jurul dragostei dintre o peste ascendata in echilibru si un scorpion din doua ori zabovit pentru o vreme la marginea unei cuspide. O atractie dureros de intensa, pornita neasteptat si abrupt la indemnul unor instante mai mari decat ei. Ea cerand pentru prima oara “ce am nevoie” in loc de “ce mi-as dori”, el in continua cautare a momentelor fulgurante pe care a avut apasatoarea sansa de a le trai cu o intensitate mai mare decat este dat, impleticindu-se adesea sub povara unei cunoasteri mai mari decat poate purta. Amandoi ascunzandu-se aproape perfect in spatele zambetului normalitatii. Partea frumoasa este ca amandoi au primit ce cautau. Ea cufundarea pentru o vreme a focului in adancurile vindecatoare ale apelor primordiale, iar el acele momente mai pretioase decat ani intregi. Partea trista este ca pretul pentru momentele magice s-a masurat cu masuri mari. Si ca lumea de aici, mereu invidioasa pe cea de dincolo, si-a cerut si primit tainul “the right thing”-ului. Platit cu apasarea intelegerii sunetului inevitabilitatii (“You hear that Mr. Anderson?… That is the sound of inevitability..”). Dar povestile frumoase isi extrag forta din ne-implinire (“We’ll always have Paris”) si din plecarea departe de “cum se cade”. De aceea uneori singura solutie de a gasi puterea de a merge mai departe este sa crezi in intelepciunea strazii fictionale: “Multumeste-te cu ce primesti. Iar cateodata asta ar trebui sa fie deajuns”. Si tot ele mai au un dar ciudat de a se ascunde cu incapatanare sub cenusi, asteptand rabdatoare o pala de viata. Ticaloasele isi permit sa aiba rabdare. Stiu ca doar ele ne raman alaturi in ultimele clipe dinainte de tunel, pentru a ne sopti tandru: “Say goodbye to Dystopia..”

Nu exista limite intre lumea noastra si cea a fantastica. O fiinta libera inlatura limitele dintre aceste doua lumi. Cred ca cel mai important la un scriitor este sa atinga acel punct in care realul si fantasticul se intalnesc. Textele lui Pavic reflecta cel mai bine intalnirea dintre magic si real, dintre poveste si anti-poveste. Excentric si misterios, autorul isi presara traseul literar cu “indicii-cheie” prin care-si va conduce cititorul catre centrul acelui univers in care limitele dintre real si imaginar sunt anulate. “Mantia de stele. Ghid astrologic de ghicit”, propune o noua aventura in magica lume pe care o reprezinta cartile lui Pavic. “Timpul este creatia Satanei. Vesnicia este creatia lui Dumnezeu. Viata este punctul unde Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Prezentul este momentul in care Timpul se opreste pentru a primi binecuvantarea Vesniciei. In istoria universului exista zone unde Timpul nu se intalneste niciodata cu Eternitatea. Acolo viata nu exista. Viata exista doar in prezent.” Si fiecare dintre cartile celui supranumit “o Seherezada a secolului XX” devine o incercare de a surprinde momentul in care Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Construit ca o enigma literara, “Mantia de stele” propune o complicata formula literara, in care cititorul parcurge un traseu magic.

Cartile mele sunt scrise pentru cititori, dotati cu inteligenta si talent”, marturisea Pavic.

Mădălina Glăvan despre Maestrul de go:

Când am început să citesc “Maestrul de go, nu ştiam nimic despre go, nu ţin minte să fi auzit vreodata (deşi am aflat că este un joc celebru în lume, nu numai în Japonia). Am citit prefaţa, am încercat să mă lămuresc în mare, măcar atât încât să înţeleg cartea. Însă, după ce am început să citesc, mi-am dat seama că nu trebuia să ştiu chiar atât de multe despre go, cum credeam. De ce? Pentru că Kawabata descrie go-ul ca pe o arta, prin care poţi inţelege sufletul japonezilor, şi nu prin tehnică pur si simplu.
Tot romanul se concentrează pe o partidă istorică dintre un venerabil maestru, numit în termeni japonezi, meijin, şi a unui tânar foarte talentat. Modul prin care scriitorul descrie comportamentul fiecăruia în timpul jocului, care dureaza 6 luni, şi felul în care fiecare se folosea de reguli, m-a dus cu gândul la ruptura dintre vechea Japonie şi cea moderna (într-un fel americanizată, dupa cel de-al doilea război mondial). Meijinul, ca reprezentant al vechii Japonii, se adaptează mai greu la noile reguli ale go-ului, pe când celălalt, Otake, se foloseşte cu tot dinadinsul de ele.

Yasunari Kawabata a fost primul scriitor japonez câştigător al unui Premiul Nobel pentru măiestria prin care reuşeşte să exprime sensibilitatea spiritului poporului său. Cartea m-a atras mai ales pentru că vechea Japonia şi tot ce ţine de spiritul japonez mă pasionează, însă nu ştiu dacă un “neiniţiat” ar putea înţelege uşor romanul. În timp lecturii mă gândeam că n-aş fi putut înţelege ce vrea să exprime exact scriitorul dacă nu aveam cîteva informaţii legate de cultura Japoniei.

Din punctul meu de vedere merită citită oricum, şi dacă eşti pasionat de Japonia sau de go, şi dacă nu. Cred că scriitura lejera, dar poetica o să te vrăjească.

Razvan-Paul Derscariu despre Copilul Umbră :

Aceasta carte a fost publicata in 2003, dupa moartea fiicei autorului,Schaduwkind.Aceasta carte s-a bucurat de un succes extraordinar in Olanda, fiind tradus ulterior in peste 15 tari. In 2007, Copilul-umbra a fost nominalizat pentru prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award.

Desi porneste de la un eveniment real autorului ii moare fiica la doar cateva saptamani de la nastere. “Copilul-umbra” (2003) nu e un text propriu-zis autobiografic: nu aflam mai nimic despre circumstantele mortii, despre spital, boala, incercarile medicilor de a o salva pe Isa. In mod curios, realitatea dura a acestei morti e trecuta sub tacere, iar paginile pe care le citim par sa vorbeasca despre altceva, tatonand un limbaj nou sau resuscitand o limba moarta. Atunci cand survine, textul “rupe” tacerea, intrerupe legatura organica ilizibila a tatalui cu micuta lui moarta. Intr-un fel, copilul-umbra e un copil “fara insusiri”, o forma ce nu se poate fixa, un personaj pur, aflat in continua transformare: e “copilul batran” descris de Titus Livius, pruncul bolnav pe care parintii il duc de la Betleem in Egipt, copilul mort abandonat de Frederic Moreau in Educatia sentimentala, fiica lui Iair pe care a inviat-o Isus din morti, iubita din Cantarea Cantarilor. Departe de orice indiscretie si orice forma de intimism, P.F. Thomese cauta cuvintele si lucrurile care raman dupa disparitia fizica a fiintei dragi. Desi probeaza toate registrele tanguirii de la disperare, trecand prin spaima si mizantropie, pana la apatia din final, Copilul-umbra depaseste starea de doliu (pe care Thomese o numea, intr-un interviu, “egocentrica”), descriind mai degraba stari poetice posibile si variabile in “spatiul literar”.