Adela Ola despre Străini:

“straini” este o carte care te acapareaza inca de la primele fraze.
invaluita intr-o atmosfera plina de mister aceasta carte exprima singuratatea care se transforma intr-un moment dat in usoara nebunie.
fantasmele, dorintele singuratatea prind un adevarat contur in viata lui Hideo Harada.
cand credea ca disperarea il cuprind aparae o firipa de dragoste in persoana doamnei cu cicatrice.
dac ii readuce la suprafata sentimentul de iubire si caldura umana.
este o carte captivanta care merita citita.

Liana Toma despre Străini:

Prin ochii scriitorului, un barbat “ranit” de divortul de sotia lui, ajungem sa traim stari nevrotice, de neputinta, de disperare, de revolta si de dragoste.
Scris la persoana I, cuvintele te invaluie si-ti prezinta frustarile unui om care are nevoie de caldura sufleteasca, de alint, de rasfat atat de mult, incat parintii lui decedati reinvie prin gesturile dupa care tanjeste atat de mult personajul.
Atentia, nevoia de atentie sau lipsa atentiei ii instraineaza pe oameni atat de mult, incat chiar si dupa o viata petrecuta impreuna, ajung intr-un tarziu, niste straini.

Alexandru Onofrei despre Portocala mecanică:

Presupun ca e o carte exceptionala. Presupun ca e pe linia orwelliana, huxleyana a distopiilor avertisment pentru societatea (post)moderna. Filmul e de o violenta socanta in prima lui parte presupun ca si cartea a fost socanta la vremea ei.

Pentru postmodernismul de azi ce deconstruieste, demitizeaza si relativizeaza orice si oricum cu drag si spor, nu cred ca ar pica bine o astfel de carte; astazi ea nu mai e posibila. O carte eveniment pentru mine ar fi numai una care ar contribui la o RESACRALIZARE a acestei lumi in deriva, o revenire la credinta si spiritualitate; pentru ca zilnic vad, aud si intalnesc oameni care ori sunt ori sunt pe cale de a deveni “pustiuri sufletesti”, “morti in viata”.

Eu nu vreau sa ma potrivesc chipului had al acestui veac literar si caut permanent alternative la mainstreamul gaunos al postmodernismului.

Mihaela Iordan despre Mantia de Stele:

Mantia de stele a lui Milorad Pavic este o carte inselatoare. Sub pretextul urmaririi istoriilor de dragoste ale unui suflet autorul vorbeste despre altceva decat ma asteptam. Am crezut ca va fi despre metempsihoza (precum Pelerinul Kamanita al lui Karl Gjellerup) si/sau astrologie psihologizata (precum Zodiacul lui Andre Barbault). Ma asteptam la o serie de 12 povesti cu zodii scrise a la Cartarescu, poetic, cu multe emotii si metafore. Am gasit insa povesti despre natura umana, scrise postmodern intr-o plaja mare de registre. Unele dintre ele reale si triste. Ca in realitatea vietii imaginare.

Toate s-au invartit pentru mine in jurul dragostei dintre o peste ascendata in echilibru si un scorpion din doua ori zabovit pentru o vreme la marginea unei cuspide. O atractie dureros de intensa, pornita neasteptat si abrupt la indemnul unor instante mai mari decat ei. Ea cerand pentru prima oara “ce am nevoie” in loc de “ce mi-as dori”, el in continua cautare a momentelor fulgurante pe care a avut apasatoarea sansa de a le trai cu o intensitate mai mare decat este dat, impleticindu-se adesea sub povara unei cunoasteri mai mari decat poate purta. Amandoi ascunzandu-se aproape perfect in spatele zambetului normalitatii. Partea frumoasa este ca amandoi au primit ce cautau. Ea cufundarea pentru o vreme a focului in adancurile vindecatoare ale apelor primordiale, iar el acele momente mai pretioase decat ani intregi. Partea trista este ca pretul pentru momentele magice s-a masurat cu masuri mari. Si ca lumea de aici, mereu invidioasa pe cea de dincolo, si-a cerut si primit tainul “the right thing”-ului. Platit cu apasarea intelegerii sunetului inevitabilitatii (“You hear that Mr. Anderson?… That is the sound of inevitability..”). Dar povestile frumoase isi extrag forta din ne-implinire (“We’ll always have Paris”) si din plecarea departe de “cum se cade”. De aceea uneori singura solutie de a gasi puterea de a merge mai departe este sa crezi in intelepciunea strazii fictionale: “Multumeste-te cu ce primesti. Iar cateodata asta ar trebui sa fie deajuns”. Si tot ele mai au un dar ciudat de a se ascunde cu incapatanare sub cenusi, asteptand rabdatoare o pala de viata. Ticaloasele isi permit sa aiba rabdare. Stiu ca doar ele ne raman alaturi in ultimele clipe dinainte de tunel, pentru a ne sopti tandru: “Say goodbye to Dystopia..”
Nu exista limite intre lumea noastra si cea a fantastica. O fiinta libera inlatura limitele dintre aceste doua lumi. Cred ca cel mai important la un scriitor este sa atinga acel punct in care realul si fantasticul se intalnesc. Textele lui Pavic reflecta cel mai bine intalnirea dintre magic si real, dintre poveste si anti-poveste. Excentric si misterios, autorul isi presara traseul literar cu “indicii-cheie” prin care-si va conduce cititorul catre centrul acelui univers in care limitele dintre real si imaginar sunt anulate. “Mantia de stele. Ghid astrologic de ghicit”, propune o noua aventura in magica lume pe care o reprezinta cartile lui Pavic. “Timpul este creatia Satanei. Vesnicia este creatia lui Dumnezeu. Viata este punctul unde Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Prezentul este momentul in care Timpul se opreste pentru a primi binecuvantarea Vesniciei. In istoria universului exista zone unde Timpul nu se intalneste niciodata cu Eternitatea. Acolo viata nu exista. Viata exista doar in prezent.” Si fiecare dintre cartile celui supranumit “o Seherezada a secolului XX” devine o incercare de a surprinde momentul in care Timpul si Vesnicia se intersecteaza. Construit ca o enigma literara, “Mantia de stele” propune o complicata formula literara, in care cititorul parcurge un traseu magic.

Cartile mele sunt scrise pentru cititori, dotati cu inteligenta si talent”, marturisea Pavic, “

Mihaela Buibas despre Străini:

“Straini” este o carte despre oameni, fantome si moarte.

Ca si alte carti scrise de Taichi Yamada ["In cautarea unei voci din departare", tradusa si la noi tot la editura Humanitas], romanul te fascineaza si te prinde in ghearele sale, desi initial povestea pare simpla si chiar comuna am putea spune.
Personajul principal, Hideo nu atrage atentia deloc, ci reprezinta mai degraba tipul cotidian, un om absolut normal pe care il intalnesti pe strada.

Insa in romanul lui Yamada nu trebuie sa ne lasam niciodata condusi de aparente fiindca totul se schimba. La inceput avem parte de o poveste absolut normala, poate chiar prea “dulce”, apoi va intra in scena si putin paranormal si la finalul cartii ramanem socati de inteligenta cu care este scris acest roman.

Asadar, “Straini” este un roman pe care il veti savura cu siguranta datorita povestii complexe. O carte socanta care iti schimba total viziunea asupra mortii.

Emilia Melania Neculai despre Flux. Psihologia fericirii :

“Flux-Psihologia Fericirii” este una dintre marile carti clasice ale psihologiei secolului XX, salutata ca o lucrare de referinta, in anii 90 si tradusa, de atunci, in aproximativ 20 de limbi. An de an in lume apar sute de carti cu sfaturi de viata: cum sa ne mentinem buna dispozitie, cum sa ne imbogatim, cum sa devenim mai increzatori in noi s.a.m.d. Dar desi ele ne pot ajuta pe un termen scurt, probabil ca ele nu ne satisfac pana la urma, caci nu reusesc sa ne amplifice calitatea trairilor. Ce anume ne face pe noi, oamenii, mai fericiti? Cum ajungem sa ne consideram multumiti? Gratie caror trairi launtrice ne bucuram de viata? Psihologul american de origine maghiara MIHALY CSIKSZENTMIHALYI, renumit pe plan international pentru introducerea conceptului de flux si a unei intrgi teorii bazate pe el, pare sa fi gasit o solutie reala, practica, nu pur filozofica pentru rezolvarea problemei fericirii: motivare, atentie, concentrare, ordonarea gandurilor, folosirea tuturor aptidinilor disponibile, si nu numai atunci cand ne distram, ci si atunci cand muncim-astfel se ajunge in starea de flux, de armonie interioara, cand timpul si problemele curente par a se volatiliza pentru a lasa loc unui imbietor sentiment de transcendenta. Sentiment la care se ajunge prin autoeducare, prin mentinerea sub control a experientei traite. A-ti controla experienta interioara, spune autorul, inseamna a deveni capabil sa alegi calitatea oricarui eveniment pe care vrei sa-l traiesti. DACA ACEASTA NU-I FERICIREA, ATUNCI ESTE CEVA CARE II SEAMANA!

Gabriel Lipan despre Copilul Umbră :

Publicat in 2003, dupa moartea fiicei autorului, inclasabilul Schaduwkind (Copilul-umbra);meditatie, poem in proza, eseu — s-a bucurat de un succes extraordinar in Olanda (70 000 de exemplare vandute), fiind tradus ulterior in peste cincisprezece tari. In 2007, Copilul-umbra a fost nominalizat pentru prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award.

“Cuvant lipsa: Unei femei care-si ingroapa sotul i se spune vaduva, unui barbat ramas fara sotie, vaduv. Un copil fara parinti e orfan. Dar cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?”

Desi porneste de la un eveniment real — autorului ii moare fiica la doar cateva saptamani de la nastere –, Copilul-umbra (2003) nu e un text propriu-zis autobiografic: nu aflam mai nimic despre circumstantele mortii, despre spital, boala, incercarile medicilor de a o salva pe Isa. In mod curios, realitatea dura a acestei morti e trecuta sub tacere, iar paginile pe care le citim par sa vorbeasca despre altceva, tatonand un limbaj nou sau resuscitand o limba moarta. Atunci cand survine, textul “rupe” tacerea, intrerupe legatura organica — ilizibila — a tatalui cu micuta lui moarta. Intr-un fel, copilul-umbra e un copil “fara insusiri”, o forma ce nu se poate fixa, un personaj pur, aflat in continua transformare: e “copilul batran” descris de Titus Livius, pruncul bolnav pe care parintii il duc de la Betleem in Egipt, copilul mort abandonat de Frederic Moreau in Educatia sentimentala, fiica lui Iair pe care a inviat-o Isus din morti, iubita din Cantarea Cantarilor… Departe de orice indiscretie si orice forma de intimism, P.F. Thomese cauta cuvintele si lucrurile care raman dupa disparitia fizica a fiintei dragi. Desi probeaza toate registrele tanguirii — de la disperare, trecand prin spaima si mizantropie, pana la apatia din final –, Copilul-umbra depaseste starea de doliu (pe care Thomese o numea, intr-un interviu, “egocentrica”), descriind mai degraba stari poetice posibile si variabile in “spatiul literar”.

“Un document literar zguduitor si grandios. Copilul-umbra contrazice regula dupa care insuportabilul ar fi un subiect prea incomod pentru literatura moderna.” (Die Zeit)

“Frumos si auster… O comoara!” (Publishers Weekly)

“Cu ce pret teribil a luat nastere aceasta splendida carte! E singurul gand care te impiedica sa scrii despre ea cu si mai mult entuziasm.” (Vrij Nederland)

Andreea-Laura Nicolaescu despre Copilul Umbră :recenzie premiată

Autorul olandez P.F. Thomese scrie in aceste minunate dar succinte memorii despre pierderea fiicei sale din cauza unei hemoragii la creier. Fiecare capitol, concis, reprezinta un testament al iubirii pentru copilul sau, al durerii din cauza pierderii acestuia si al vietii confuze in care autorul si sotia acestuia trebuie sa se regaseasca. Thomese scrie despre pierderea dragostei cu un lirism pe care alte carti de gen nu l-ar putea atinge: “Dragostea dispare atunci cand dispare si persoana? Unde dispare dragostea atunci cand corpul este incinerat? Corpul a fost luat de pe Pamant dar nu si toate lucurile care iti amintesc de el”.

Pentru orice persoana care se confrunta cu pierderea cuiva si suferinta provocata de aceasta, fiecare capitol al acestei minunante carti este o continua mediatie al unui teritoriu necunoscut. Fara sentimentalisme sau patetism, Thomese capteaza incertitudinile si durerea unei persoane care a pierdut ceva sau pe cineva in viata. Acesta ofera cuvinte despre agoniile traite dupa moartea unui copil, dar o face cu demnitate si cu gratie.

“Copilul-umbra” este cartea pe care multi parinti care si-au pierdut copiii, isi doresc sa o fi scris.

Ionela Maria Gradinariu despre Străini:

In Tokioul anilor ‘80, un sufocant labirint de trupuri si povesti, Hideo Harada, scenarist de succes, se hotaraste sa faca o plimbare pe strazile cartierului copilariei sale. Intr-o sala de spectacole, intalneste un barbat care pare a fi intruhiparea tatalui sau, mort in urma cu treizeci de ani intr-un teribil accident. Din acest moment al povestirii, supranaturalul urban preia comanda cu o dezinvoltura tipica literaturii japoneze contemporane: in loc sa descinda solemn ca doua aparitii cetoase, parintii morti ai lui Hideo se uita la baseball si se entuziasmeaza la jocuri de carti; in loc de voci guturale si scartaituri de podele, se aude huruitul neincetat al traficului din marele oras. Hideo Harada, barbat de patruzeci si opt de ani, se lupta sa-si pastreze luciditatea. Cei doi nu pot fi decat o cruda halucinatie, parte a unui scenariu in care replicile sunt scrise chiar de el, un ecran de proiectie al celor mai ascunse dorinte. Si totusi, desi incepe sa sufere de o m! isterioasa boala ale carei semne le sunt vizibile doar celorlalti, Hideo nu-si poate infrana dorinta de a le sta alaturi parintilor sai din alta lume. In acest scenariu ireal sau halucinatoriu mai exista insa un element-cheie, o misterioasa femeie cu cicatrice capabila de neasteptate gesturi de iubire. O poveste despre singuratate cu atmosfera de Solaris japonez, romanul Straini are tempoul si stilul minimalist al unui thriller, ca si greutatea fictiunii de prima clasa.

Aurel Radu despre Portocala mecanică:

Principala carte care mi-a captat atentia din pachetul ad-hoc de zece carti din programul “Citeste mai mult!” este romanul lui Anthony Burgess, Portocala Mecanica. Din pacate, nu am avut ocazia sa-l citesc, dar am urmarit cu mult inters, totodata intrigat,  filmul regizat de Stanley Kubrick, aparut in anul 1971, la 10 ani de la publicarea cartii. Filmul este plin de sexualitate, violenta, droguri si creaza o atmosfera de angoasa…Nu am inteles de ce acest roman nu ne-a fost recomnadat ca lectura in perioada in care eu faceam liceul? Probabil ca romanul contravenea normelor morale de dinainte de 1989! Eroul principal, Alex, care  este de fapt un antierou, reprezinta tipul personajului care cumuleaza cele mai multe trasaturi negative posibile. Alex reprezinta, pentru mine, personajul antipatic, pe care nu-l poti indragi, dar pe care, in aceesi masura, nu-l poti detesta in totalitatea sa. Nu pot spune ca am patrus toate meandrele filmului, dar cu siguranta, mi-a dat un motiv sa citesc romanul. Sper ca aceasta carte sa ajunga si in biblioteca mea.  Bravo pentru campanie.

Cristian despre Portocala mecanică:

“Nu cunosc nici un alt autor care sa fi reconstruit limbajul asa cum o face Anthony Burgess in Portocala mecanica.” (W.S. Burroughs) La inceput nu stiam cum trebuie sa reactionez in fata acestei carti. Recunosc, nu a fost o carte care sa ma prinda inca de la primele pagini. Are multe cuvinte inventate de catre autor in limba rusa, naratorul si personajul principal - Alex, mi se parea un ingamfat, ”gaska” sa mi se parea o adunatura de brute.

3 capitole, 3 etape din viata lui Alex. Actiunea este plasata intr-o lume distopica in care nu mai exista lege si legi, iar o simpla iesire noaptea in oras te poate costa viata. Alex si “gaska” au distractiile lor: noapte de noapte se amuza violand, furand si batand oameni. Si nu e nimeni care sa-i opreasca. Asta pana cand, intr-o noapte, Alex omoara o batrana si este prins de politie. La 15 ani Al Vostru Umil Povestitor [Alex] ajunge la inchisoare. Capitolul 2 se axeaza pe aceasta perioada si in special pe noul program introdus de “Ministrul de Inferne sau de Interne” cu privire la reabilitarea criminalilor. Programul Ludovico, bazandu-se intr-un fel pe cercetarile despre reflexie ale lui Ivan Pavlov, consta in vizualizarea fortata de catre subiect a unor proiectii infatisand diverse crime, omoruri, executii din timpul razboiului, toate acestea in timp ce subiectul se afla sub influenta unui drog care ii provoca o stare de rau. Dupa doua saptamani de asemenea “sedinte de terapie”, micul Alex nu mai este in stare nici sa omoare o musca. Doar gandul de a produce suferinta unei fiinte vii il face sa se simta rau. Alex este astfel vindecat si gata sa fie lasat in libertate.

Incununat de succes, acest experiment lasa loc unei singure intrebari, foarte bine subliniate de preotul inchisorii: cat este de corect din punct de vedere etic un asemenea tratament? Daca omul de la natura este liber sa aleaga, iar prin programul Ludovico statul a anulat pornirea criminala a lui Alex si l-a transformat cu forta intr-un cetatean cat se poate de pasnic, inseamna ca Alex nu mai are posibilitatea de a alege, inseamna ca nu mai este om. Nu, nu o sa va spun ce se intampla in partea a III-a cartii, decat ca am fost putin dezamagita de final. In schimb m-a intrigat titlul cartii, asa ca am cautat pe wikipedia o posibila explicatie. Astfel am aflat ca o “portocala mecanica” este o persoana care poate fie sa faca doar bine, fie sa faca doar rau; cu alte cuvinte, in aparenta este un organism viu, normal, in esenta este un mecanism care poate fi folosit doar intr-un din cele doua scopuri: a face bine sau a face rau. O portocala mecanica nu cunoaste ce este aceea vointa, posibilitatea de a alege. Cartea m-a facut de multe ori sa-mi vina sa inchid ochii si sa nu mai citesc despre crimele si violurile pe care le descrie. Ba chiar m-a facut sa-mi fie si mie rau odata cu Alex, care era supus programului de reabilitare. Dintr-un punct de vedere, cartea si-a atins scopul: mi-a demonstrat ca orice forma de violenta trebuie blamata. Din alt punct de vedere, nu a reusit sa ma faca sa-l simpatizez pe Alex. Nici macar faptul ca era ascultator de muzica clasica si in special de Beethoven nu l-au putut face sa creasca in ochii mei .

Gabriela  Lavinia Gheghea despre Portocala mecanică:

Romanul lui Anthony Burgess degajă o energie uluitoare. Deşi conceput ca o fantezie plasată într-un viitor orwellian, Portocala mecanică îi dă cititorului senzaţia că este mai mult decât pură ficţiune.

Portocala mecanica ne ofera o viziune a alienarii omului într-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau.

Andreea-Cristina Popescu despre Copilul Umbră :

Un text misterios.Suisuri si coborasuri multe,pagini aparent fara nimic de spus,dar cu un intreg amalgam de intelesuri in spatele cortinei.Personaje cu mai multe personalitati,cautari indelungate dupa lucruri ce probabil nu au existat niciodata.O forfota de sentimente ce te lovesc fila de fila,intr-o ordine aleatorie.Lucruri inexplicabile si totusi intelese de toata lumea.O carte plina de surpize,dezamagiri,emotii.

Parca ar fi scrisori primite de la un prieten vechi.Le simti,te ating,insa iti doresti sa ramana in trecut.Si totusi,cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?