Home / Citeşte mai mult / Arhiva eseurilor - Bookfest 2009
“Balul fantomelor” , de Radu Paraschivescu, este un roman halucinant şi dureros de real, o parodie a lumii în care trăim, personajele sunt vii, pline de substanţă, amuzante prin absurdul sau grotescul lor, personajul principal Virgil Mihalcea, este un bărbat trecut de 40 de ani, profesor de istoria literaturii universale la un liceu bucureştean din anii nouăzeci, este plictisit, plafonat, fară orizont, robotizat în rutina zilnică, elevii râd de el cu impertinenţă, colegii îl tratează cu dispreţ, directorul şcolii conform părerii generale ar vrea să-l vadă plecat, are la activ patru divorţuri, asta nu înseamnă că nu este mare amator de femei. Aceasta stare ingrată de lucruri se schimbă brusc când în garsoniera şi în viaţa lui Mihalcea intră tumultos tânăra Carla Bracci, cu nurii ei de nimfă de periferie, de altfel, un exemplar superb… Din acel moment viaţa lui Mihalcea se schimba radical şi periculos, apare o faună pestriţă formată d
in mafioţi cu acoperire diplomatică, şmenari, dealeri de droguri, lichidatori, politişti corupţi. Totul se desfăşoară într-un tempo alert, cu răsturnări de situaţii, dar cel mai mult ador umorul şi ironia care însoţeşte firul acşiunii pe tot parcursul ei, lectira acestei cărţi are darul de a captiva şi a incita cititorul.
Ce înseamnă până la urmă o carte bună şi cum arată oare o poveste frumoasă? Atunci când de la primul până la ultimul cuvânt nu te mai
înduri să o laşi din mână, când îţi doreşti să ţii timpul în loc şi să nu mai ajungi la capăt niciodată, când încerci să prelungeşti la nesfârşit gândurile pe care ţi le dă – atunci ştii că ai în mână o carte bună. Când nu mai auzi nimic în jur, când eşti doar tu şi povestea care ţi se aşterne în faţa ochilor si fiecare cuvânt pe care îl citeşti te face să tremuri – atunci ştii că e bine scrisă. Iar o poveste frumoasă nu are mereu un final fericit şi nu te face neapărat să te bucuri că “şi mâine e o zi”. O astfel de poveste poate foarte bine să te umple de lacrimi, dar să te facă să’ţi dai seama că în toată tristeţea aceasta există o frumuseţe inimaginabilă.
După toate standardele mele, “Never Let Me Go” este o carte incredibilă, Kazuo Ishiguro este unul din scriitorii mei de suflet, iar povestea este pe cât de tristă, pe atat de emoţionantă: Kathy începe să’şi amintească despre copilăria petrecută la internat, alături de Ruth şi Tommy, şi vorbeşte despre toate peripeţiile prin care trec împreună. Apoi continuă cu povestea adolescenţei lor şi, în ultima parte, cu viaţa de adult. O evoluţie firească a unor personaje frumos conturate, care devin uşor din copii inocenţi adulţi responsabili.
Ceea ce Ishiguro nu spune clar de la început este faptul că cele trei personaje – Kathy, Ruth şi Tommy – sunt de fapt clone şi că acţiunea se petrece într’o Anglie distopică, în care oamenii sunt clonaţi pentru transplantul de organe. Pe parcursul romanului începi să simţi că ceva e altfel şi că nu este vorba despre nişte fiinţe ca noi toţi, trebuie doar să urmăreşti indiciile pe care Ishiguro le ascunde printre rânduri şi, până în momentul în care termenul “clonă” apare negru pe alb, ştii deja că despre asta este vorba. Dar ceea ce te uimeşte cel mai mult este faptul că aceste clone nu sunt deloc diferite de noi. Candoarea copilăriei, dragostea, speranţele şi visele, deziluziile, dorinţe împlinite sau care nu se vor împlini niciodată – toate acestea îi fac la fel de oameni ca şi pe noi. Şi ajungi să te ataşezi atât de mult de personaje, deşi de la bun început ştii că nici unul din ei nu va supravieţui în final, că viaţa unei clone se opreşte în momentul în care îşi va dona şi ultimul organ. Dar ţi se rupe sufletul când vezi că dragostea lor e imposibilă şi când ştii că suferinţa şi moartea nu îi ocolesc, deşi nu au nici o vină că s’au nascut martiri. Şi îţi spui că ai prefera să te lupţi cu boala până te va doborî decât să sacrifici nişte fiinţe inocente doar pentru ca tu să trăieşti. Şi cum ai putea face asta, cum ai mai putea să zâmbeşti şi să te bucuri de viaţă dacă ai şti că un om s’a sacrificat pentru tine? Ishiguro îţi dă peste cap toate convingerile şi te umple de gânduri care nu’ţi vor mai da pace mult timp după ce vei lăsa cartea din mână. E un roman care merită citit cu orice preţ pentru că te va schimba pentru totdeauna.
Da, ne-am saturat cu totii de carti cu si despre comunisti. Chiar si noi, generatia noua, ne-am saturat sa citim despre Marea Teroare pe care noi, din fericire , n-am trait-o. Norocul meu, deci, ca nu stiam despre ce e Vremea minunilor cand am dat peste ea, altfel as fi pierdut una din cele mai frumoase carti cu si despre copilarie, fie ea in comunism. Am privit deci, inca o data, reflexia comunismului, de asta data prin prisma unui copil, dar o reflexie atat de ironica si plina de compasiune in acelasi timp. Angoasa “oamenilor mari ” e privita in toata cruzimea ochilor de copil, care nu vad circumstantele atenuante, si nici motivele ce se ascund in spatele fiecarei decizii, ei nu vad decat duritatea adevarului. Mai mult decat faptele prezentate de autor, mi-a ramas in minte atmosfera cartii, singurul lucru care ma intereseaza, de fapt. Si ce e mai important e ca nu mi-a lasat un gust amar, a fost o carte despre copilarie, mai degraba decat una despre comunism, a fost manifes
tul unui scriitor care a vrut sa-i fie recunoscuta copilaria, universul magic pe care l-a trait datorita comunismului, si nu in ciuda lui. Repeziciunea cu care se succed intamplarile este pentru protagonist naucitoare, intr-un moment se uita prin crapatura usii la parintii si prietenii parintilor, care urmareau un film italian “interzis”, si in minutul urmator isi traieste propria poveste de dragoste cu o italianca mai mare decat el cu cativa anisori. As reciti Vremea minunilor oricand, fara teama ca m-as plictisi, chiar si numai pentru atmosfera calda pe care o descrie, lipsita de orice resentiment.
“Fata cu cercel de perla” de Tracy Chevalier este un roman care prinde cititorul in mrejele paginilor inainte ca acesta sa isi dea seama. Romanul urmareste experientele care ii vor schimba viata tacutei Griet, experiente ce se petrec pe parcursul a doi ani, timp in care aceasta este menajera in casa marelui pictor Johannes Vermeer. Este greu sa nu iti placa aceasta protagonista obedienta si priceputa, care se lupta cu dorinte universale, precum dragostea si evadarea din saracie. Griet nu isi mai gaseste locul in familia ei, iar in casa pictorului este un strain, devenind astfel o paria.
Aceasta carte este scrisa cu aceeasi grija cu care Griet ingrijeste studioul lui Vermeer. Desi Griet este tacuta si supusa, cititorul poate vedea cat de plin este sufletul ei, pe masura ce emotiile ii sunt transpuse pe fiecare pagina. Cititorul are o imagine destul de clara si in ceea ce il priveste pe Johannes Vermeer.
Am ales aceasta carte, deoarece este o poarta catre lumea visului. Odata intrat pe aceasta poarta, esti liber sa iti imaginezi cum era lumea atunci. Chiar daca autoarea picteaza in detaliu acea lume, ii lasa loc si cititorului sa o retuseze si chiar sa o completeze dupa placul sau. Mai mult, am ales aceasta carte deoarece este o carte despre dragoste, despre adulatie, despre depasirea conditiei, despre supunere, toate acestea regasindu-se si azi printre noi toti.“Fata cu cercel de perla” este cartea care ma inspira in fiecare zi.
Cartea lui Dragoş Voicu, „Coada” este o lectura agreabilă şi nimic mai mult, nu te umple de sublim, dar nici de ridicol, …totuşi cred cu tărie că marea majoritate a oamenilor din România, undeva la 90% (cu excepţia unor criptocomunişti retrograzi), sunt sătui de comunism, de cărţile (filmele) despre comunism, saturaţia este maximă, am trăit toate ororile, toate neajunsurile, toată alienarea, toate frustările acelor vremuri paranoice care ne-au sufocat dezvoltarea mentală, socială, culturală, etc., ne-a ajuns!
Paradoxal acum se văd „roadele” epocii de aur, cu excepţia generaţiei născute după 1989, care are sau nu alte repere, alte realităţi, alte sechele, acesta ar putea fi publicul ţintă căruia i se adresează cartea, tinerii până în 25 de ani care ar cumpăra cartea, poate din curiozitate şi străinii, occidentalii, ei sunt cei care apreciază acest gen de povestiri, le găsesc spectaculoase, culmea ironiei!
Ce poate fi spectaculos în alienarea unui popor?!
Tinerii născuţi după „revoluţie” întreabă miraţi, şi era atăt de rău, fără lumină, căldură, mâncare, cu cenzură draconică, frică, teroare şi securişti, reacţia lor la aceste poveşti de pe vremea comunismului: era cool!
Deşi autorul prezintă toate astea cu seninătate, cu detaşare, cu umor, realitatea dureroasă s-a produs, suntem un popor alienat, marcat decisiv de comunism, chiar dacă avem puterea să glumim, numai uitarea instalată prin trecerea timpului va acoperi toate tarele ereditare.
SEXUL CIRESILOR
Am avut sansa sa citesc “Sexing the Cherry” in urma cu sase ani, cand inca nu stiam cat de fascinata voi deveni de scriitoarea britanica Jeanette Winterson.
Romanul, tradus recent de editura Humanitas si catalogat de New York Times Book Review drept “o carte ca un fruct exotic: socanta, misterioasa si plina de savoare” ne spune povestea Femeii cu Caini si a lui Jordan, baiatul cu nume de rau.
Universul din care ei fac parte – Londra secolului XVII - devine un univers in care limita e stabilita de imaginatie iar calatoriile devin magice atunci cand ele se intampla in mintea noastra. Jordan, un visator, pleaca in cautarea dragostei si a adevarului: “Eu am pornit si am descoperit ca nici macar cea mai simpla calatorie a mintii nu are capat. Imediat ce pornesc, se arata inca o suta de cai alternative. Aleg una si n-apuc sa-ncep, ca mai apar o suta.”, ca in final sa se descopere pe sine insusi pentru ca “viitorul, prezentul si trecutul nu exista decat in mintea noastra’. Jocul cu timpul si revederea personajelor in Londra anilor ’90, spre finalul cartii, nu sunt decat subscrieri la cele spuse de Jordan (si la temele recurente ale scriitoarei, a se vedea “The Stone Gods”).
Femeia cu Caini, personaj nu doar fabulos ci si tandru, ne aduce aminte de personajele grotesti ale lui Rablais.
Dincolo de realismul magic ce caracterizeaza cartile scrise de Winterson in anii ’80 (“Pasiunea” se numara printre acestea), o tema ce apare constant in scrierile sale este aceea a vietii secrete, ce se intampla dincolo de privirile celorlati, reali sau imaginari.
“Oare toti traim astfel? Doua vieti, viata exterioara ideala si viata interioara inchipuita, unde ne pastram secretele?”
“Sexul ciresilor” e un roman ce are puterea de a ne transpune intr-un univers de basm, un basm pentru adulti, in care intoarcerea acasa inseamna regasirea de sine.
“Viata secreta a albinelor” scrisa de Sue Monk Kidd este un roman impresionant nu atat din punctul de vedere al actiunii ci al personajelor.
Povestea se desfasoara intr-un ritm destul de lent si are un fir narativ simplu, actiunea petrecandu-se in anii ‘60.
Romanul prezinta povestea lui Lily Owens, o adolescenta de 14 ani a carei existenta a fost puternic marcata de moartea mamei sale. Fata se hotaraste sa lase trecutul in urma si alege libertatea, evadand alaturi de doica sa, negresa Rosaleen, in Tiburon,un mic orasel care adaposteste trecutul mamei sale. Cele doua ajung in casa unor surori excentrice unde vor primi niste lectii de viata.
Una dintre cele doua surori, May, este un personaj cu adevarat remarcabil. Parca actiunea se desfasoara brusc intr-un mod diferit atunci cand ea este pomenita, e imposibil sa nu o indragesti. Fata de alte personaje, May are aceasta frumusete interioara.
Asadar, motivul pentru care am ales aceasta carte este chiar unul dintre personaje: May. O carte amuzanta, plina de duiosenie si care iti lasa in suflet o usoara nostalgie, o carte pe care o recomand tuturor indiferent de varsta. Un roman aproape perfect, datorita unui personaj perfect.
Prin negura durerilor cotidiene si a nefericirii am intrezarit aceasta carte . O carte care iti dezvalutie o alta ,,cale ” de-a trai . Iti inspira o modalitate de-a fii fericit .
Te intrebi uneori daca ti se cuvine sa poti sa zambesti , sa iubesti , sa traiesti , cand tot ceea ce vezi in jur deplange viata grea . Dar tocmai aceste plangeri atrag un rau si mai mare . In schimb , optimismul , dragostea de tine , echilibrul interior sunt cele care atrag , ca ,,un magnet ” cele bune care ti se cuvin .
Secretul este colosal , a fost asa de aproape , dar totusi atat de departe de realizat . El exista totusi , si numai cei care stiu sa il foloseasca obtin ceea ce viseaza fie ca este vorba despre bogatie, dragoste , implinire, cariera , etc .
Este uimitor ….si interesant , dar functioneaza . Este o capacitate a mintii noastre ingrozitor de frumoasa !
Deci , te-am instigat sa citesti cartea ?
De ce?
Pentru ca e minunata.
Zgomotul si furia spune povestea familiei Compson: 4 frati, o mama ipohondra si egocentrista si un tata alcoolic.
Nimic surprinzator pana aici. Gresit. Pentru ca “Zgmotoul si furia” surprinde inca din primele randuri. Impartita in 4 capitole, fiecare sub amprenta unei alte voci, cartea e o adevarata provocare pentru cititor mai ales datorita stilului narativ.
Faulkner alege sa debuteze cu naratorul-bolnav mintal, cel mai mic dintre frati, un copil la 33 de ani, poate cel mai sensibil si mai emotionant personaj. Incapabil sa vorbeasca, suferind de idiotie, Benjy este redus la instinctualitate. Singura care ii ofera afectiune si in jurul careia el graviteaza este sora sa, Caddy. Este cel care ii percepe in profunzime gesturile, mirosul, starea de spirit, simtind in ele dureros schimbarile din viata ei si greselile ce o vor indeparta, lasandu-l sa tanjeasca si provocand un gol imposibil de umplut.
Evenimentele sunt reluate in capitolele 2-3 din perspectiva fratilor sai: Quentin - cel mai inteligent dintre ei, obsedat de vechile idealuri de onoare, respectiv Jason - favoritul mamei, insensibil, santajist, neiertator. Primul incearca din tot posibilul sa-si protejeze sora, mergand pana la ideea de a-si asuma incestul si ajungand in cele din urma sa se sinucida in primul sau an la Harvard, in timp ce pentru al doilea Caddy inseamna pierderea unei slujbe bune si, deci, motivul pentru care ramane blocat alaturi de mama sa, fratele retardat, nepoata ilegitima si o familie de servitori negri pe care trebuie sa ii intretina.
Ultimul capitol este pus sub amprenta unui narator la persoana a treia, prezentand declinul si sfarsitul Compsonilor si, odata cu ei, apusul valorilor traditionale din Sud. Singurii care scapa sunt negrii, pe care prabusirea morala a familiei nu i-a atins („Ei au dainuit.”).
Incrucisarea gandurilor si amintirilor cu fapte din prezent, alaturi de lipsa cronologiei pot aduce confuzia unui cititor neatent. Dar un cititor neatent este ultimul care ar trebui sa puna mana pe aceasta carte. Pentru ca necesita incordare, efort si mai ales rabdare, pana cand elementele incep sa se adune si sa se puna usor cap la cap. Asta nu se intampla insa decat la final, cand ceata se ridica si lucrurile se clarfica, fiecare personaj isi gaseste locul si cartea se reveleaza. Dar merita cu siguranta tot efortul.
Indicatiile de lectura sunt numeroase: s-au scris nesfarsite carti, eseuri si explicatii. Dar cea mai mare parte din farmec consta in insasi descoperirea monumentalei opere: treptat, la prima lectura, si apoi nesfarsit imbogatita la fiecare recitire. Pentru ca e o carte care se reciteste cu siguranta: e cartea de care te indragostesti.
